Blogul Mihaelei

Aleg să cred că ziua de 15 ianuarie este dedicată poetului Mihai Eminescu, fiindcă un alt poet, care să-l egaleze cel puțin pe Eminescu, nu există actualmente vorbind, ce să mai zic... de a-l depăşi prin arta creației?!

Ne tot „jucăm” cu „Ziua Națională a Culturii”, când, de fapt, în această zi, se desfăşoară activități ce au specific eminescian.

Evidențiez, în continuare, versurile de o finețe expresivă, aparte ale poeziei  „Rugăciune”, de Mihai Eminescu:

„Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată,
Și pururea fecioară,
       Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
       Marie”!

Să aveți spor la citit! ❤❤❤

La mulți ani cititorilor paginii mele! 🥂

TOAMNA, îmbrăcată-n aur și cu părul său roșcat,   
A trecut pe lângă mine, m-a privit și a plecat.    
Avea ochii plini de ploaie și un zâmbet dulce-amar,   
Iar la gât purta o salbă, cu pietre de chihlimbar.    
Îi cădeau din geantă frunze... una, două, sute, mii,   
Roșii, galbene, pestrițe, frunze verzi și ruginii.    
Am privit-o cu mirare și-am strigat în urma sa,    
- Vă cad frunzele din geantă! Însă ei nu îi păsa.  
,,Ce nechibzuită-i toamna!" M-am gândit în sinea mea,  
,,Își aruncă-n vânt averea, bucură-se, cine-o vrea!"   
- E bogată, își permite! Am zis eu printre suspine,  
Fără să observ că TOAMNA, era la un pas de mine.    
Dânsa m-a luat de mână și a pus o frunză-n ea.   
-Ține minte, frunza asta-i ultima din geanta mea.    
Dup-o clipă de tăcere,TOAMNA a adăugat:  
- Nu-i bogat cel care are, cel ce dă - este bogat.

(autor necunoscut)  

Abel: „Dacă viața ta ar fi o carte, care ar fi titlul ei?”

Viața este o carte, dar este şi un miracol. Ea poate fi comparată cu o carte care aşteaptă să-i fie scrise paginile cu fiecare experiență, pe care o trăim. Important este să trăim frumos în fiecare zi, care vine şi se scurge din clepsidra timpului ireversibil.

Ne naştem dintr-o „mirabilă sămânță” şi venim pe lume printr-un strigăt de bucurie.

„Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deşi după spiţă alese, îmi par seminţele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har.
În rânduri de saci cu gura deschisă –
boabele să ţi le-nchipui: gălbii,
sau roţii, verzi, sinilii, aurii,
când pure, când pestriţe.” (Lucian Blaga, „Mirabila sămânță”)

Despre faptul că viața este un miracol, ne încântă însuşi Lucian Blaga în poemul „Mirabila sămânță”.

Aşadar, ne naştem din copularea a două semințe: cea femeiască şi cea bărbătească, iar miracolul vine atunci când iese la suprafață o viață: de om, de animal, o plantă nouă etc.

Revenind la citatul de mai sus, pot spune că viața mea este o carte, iar titlul ei ar fi „Gânduri printre rânduri”.

Astăzi, sărbătorim Adormirea Maicii Domnului, adică trecerea în neființă a Fecioarei Maria, una dintre cele mai mari sărbători din calendarul ortodox.

După ploaie, natura este inundată de curățenie. Aerul este mai proaspăt şi mai uşor respirabil. Totul stă sub semnul verbului ,,a fi".
            

Picăturile de ploaie se scurg uşor din copaci, de pe florile de vară, de pe frunzele plantelor în revărsare. Altele încă mai poposesc pe frunzele de un verde-închis văratic. Natura este frumoasă şi cere să fie mângâiată de ploaie, de fiecare dată când soarele este atât de puternic. S-a scurs ploaia din nori şi a căzut pe pământ îmbrățişându-l. La rândul său, Pământul s-a bucurat tresărind de atingerea ploii în cădere.

Şi-mi vin în memorie cuvintele lui Mahatma Gandhi: ,,Cerul sărută pământul prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori". Mai poetic de atât, nici că se putea!
      

Îmi place ploaia, dat fiind faptul că odată cu aceasta, întreaga natură este spălată şi purificată! Sufletul omului devine mai calm şi mai echilibrat după revărsarea ploii în sânul naturii mame!!! El tinde spre linişte, calm, iubire, înțelegere, aspecte bune şi frumoase ale existenței.

Cât de frumoase sunt cuvintele lui Nichita Stănescu privind existența ființei umane pe acest pământ:

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt". 
(,,Ce bine că eşti", de Nichita Stănescu)
     

Sunt mulți scriitori români, care sunt de părere că noi, oamenii, facem parte din natura-mumă. De exemplu, în poezia ,,Vara", de George Coşbuc, acest aspect este menționat în versurile:

,,Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!"
    

În acest fel, ploaia curăță şi purifică acolo unde sufletul tânjeşte după candoare şi sensibilitate!

Nu am mai postat informații noi pe blogul meu din luna februarie, de când eram în „Așteptarea primăverii”.

Nu pot spune actualmente că nu o aștept pe Zâna Primăvară! Încă o aștept… Cred că toți o așteptăm pentru căldura cu care ne înnobilează sufletul, corpul, inima, privirea și cugetarea. 

Astfel, în așteptarea primăverii înfloritoare și a soarelui cu ale lui raze calde, readuc în prim-plan versurile poeziei Primăvara, de George Topîrceanu.

Sper ca versurile să vă încânte imaginația! Să aveți bucuria zămislită a acestui anotimp în ochi, în privire, dar și în suflet! Să vă încânte primăvara, chiar și așa în varianta sa mai capricioasă, actualmente, vorbind!

La-nceput de primăvară,

Iar s-arată soarele!

Ca un glob strălucitor

Printre anii trecători,

Printre frunzele-nverzite,

Din pădurea de smarald, 

Răspândind lumină-n lume

Şi-o firească ascensiune.

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

Sursa : Versuri.ro

Obișnuiam la începutul toamnei, pe 1 septembrie, să ascult melodia interpretată de Nicu Alifantis, „Emoție de toamnă”, versuri ce îi aparțin lui Nichita Stănescu și care fac parte din volumul „O viziune a sentimentelor” (1964). De ceva toamne, m-a cuprins timpul în mrejele-i ireversibile și am trecut cu vederea versurile poeziei lui Nichita Stănescu.

Iată că și anul acesta, pe 1 septembrie 2022, fiind o zi călduroasă de toamnă, am crezut că vara încă nu a plecat din fericire și, iarăși, am uitat de melodia interpretată de Nicu Alifantis, ce din punctul meu de vedere, reprezintă începutul unei zile de 1 septembrie (chiar nu mai contează anul…).

Astăzi, 23 septembrie 2022, într-o zi în care toamna într-adevăr ne bate la ușă, astăzi chiar că versurile lui Nichita Stănescu, „Emoție de toamnă”, pe notele lui Nicu Alifantis mi-au bătut la ușa casei și în suflet!  

            „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
            cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

            Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
            că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

            că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
            şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

            Şi-atunci mă apropii de pietre și tac,
            iau cuvintele şi le-nec în mare.
            Şuier luna şi o răsar şi o prefac
            într-o dragoste mare”. (Emoţie de toamnă, de Nichita Stănescu)

Așadar, să avem o toamnă rodnică în recolte și în rezultate!

Dac-ar fi...

Dac-ar fi să-mi plouă,
Mi-ar ploua cu bucurie,
Cu petale de iubire,
Din iubire pentru tine!

Din iubire pentru mine,
Mi-ar ploua numai cu rouă,
Cu roua unei dimineți,
Dătătoare de vieți!

Dac-ar fi să mă trezesc,
M-aş trezi pe o câmpie,
Toată plină cu iasomie,
Să-mi simt în nările-aburinde,

Un odor de floare-n revărsare!

Dac-ar fi să retrăiesc
,,TOTUL” – De la ,,început”,
M-aş gândi la ,,început(uri)”,
Ce sunt mult mai ofertante
Decât este-UN ,,început”,

Dăruit de Cel de Sus!

Însă viața îți oferă

Doar un singur ,,început”,
Pe care numai tu – chip de lut –
Ți-l poți modela, 

Într-un timp atât de scurt!

În revărsarea florilor de toamnă, tot ce putem culege este dat de albul crizantemelor în floare! Frumoase, arătoase, sensibile şi fine, crizantemele sunt izbitor de atrăgătoare atât din punct de vedere floral, cât şi din punctul de vedere al parfumului tomnatic, pe care îl răspândesc!

Pitice sau înalte, acestea au o bogăție florală aparte. Legate cu străşnicie de mâna gospodarului asumat, ele îşi înalță corola de minuni a lumii, spre înaltul cerului. Sus, în plenitudinea cerului albastru, crizantemele sunt păzite de-o mână divină!

Evident este faptul că sunt colorate diferit, însă albul reprezintă culoarea purității şi a imaculatului celest.

Să ne reamintim de lirica lui Tudor Arghezi.

Autorul a fost poet, prozator, artist dedicat poeziei ,,boabei şi a fărâmei".

Lirica sa implică aspecte diverse din punct de vedere tematic: viață-moarte, credință-tăgadă, creație, Divinitate, căutarea eului existential etc..

Să ne transpunem în lirica poetului, făcând apel la ciclicitatea vieții umane: naştere-adolescență-maturitate-moarte, prin intermediul versurilor poemului:

,,Niciodată toamna"..., un poem uşor de înțeles la o primă citire, dar cu înțelesuri profunde! Se observă un paralelism între ciclul vieții omului şi cel al scurgerii timpului, prin succesiunea anotimpurilor:

,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,
Sufletului nostru bucuros de moarte..."

Să ne bucure frumusețea versificației lui Tudor Arghezi! Şi moartea face parte din viață!

,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e șesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca niște urcioare
Cu vin îngroșat în fundul lor de lut,
Stau în țărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzește, scuturând în sus
Foile,-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nențeles,
Și cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes".

În procesul plăsmuirii şi al modelării cuvântului în lexicul limbii române, Nichita Stănescu realizează nişte asocieri lexematice inedite, iar lirica sa este mereu o bucurie şi o revelație a impresionantului ,,joc de-a cuvintele", uimind, astfel, cititorul într-un mod cât mai plăcut, introducându-l într-o dimensiune aparte, specială, unică şi bogată-n semnificații, care sunt oferite în anumite circumstanțe, de ,,cuvinte", iar în altele, de ,,(ne)cuvinte". 

În sensul celor menționate, un exemplu de poem este: 

,,Muzică II", de Nichita Stănescu

,,Muzica mă apropia de lucruri,
punea un arc între mine şi ele
şi puteam să cad de departe, din sfere,
fără să-mi frâng nici un mădular,
fără să-mi pierd nimic din putere.

Muzica alegea din mine, ca un magnet,
sentimentul arămiu, sentimentul violet.
Le ridica în sus ca pe nişte fire
de iarbă-n încolţire.

Şi cine veghea putea să zărească
un câmp arămiu, un câmp violet,
deasupra cărora se desface, încet,
şirul nocturn al stelelor palid-albastre,
sub care,
tâmplă, lângă tâmplă,
coastă lângă coastă,
se-mbrăţişară
viețile noastre".