Blog personal Mihaela Hriban

 Mutari internationale
Se afișează postările cu eticheta Pământ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pământ. Afișați toate postările

sâmbătă, iulie 29, 2023

Apa - sursă naturală purificatoare -

 

Apa
Foto: Pinterest


După ploaie, natura este inundată de curățenie. Aerul este mai proaspăt şi mai uşor respirabil. Totul stă sub semnul verbului ,,a fi".
            

Picăturile de ploaie se scurg uşor din copaci, de pe florile de vară, de pe frunzele plantelor în revărsare. Altele încă mai poposesc pe frunzele de un verde-închis văratic. Natura este frumoasă şi cere să fie mângâiată de ploaie, de fiecare dată când soarele este atât de puternic. S-a scurs ploaia din nori şi a căzut pe pământ îmbrățişându-l. La rândul său, Pământul s-a bucurat tresărind de atingerea ploii în cădere.


Şi-mi vin în memorie cuvintele lui Mahatma Gandhi: ,,Cerul sărută pământul prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori". Mai poetic de atât, nici că se putea!
      

Îmi place ploaia, dat fiind faptul că odată cu aceasta, întreaga natură este spălată şi purificată! Sufletul omului devine mai calm şi mai echilibrat după revărsarea ploii în sânul naturii mame!!! El tinde spre linişte, calm, iubire, înțelegere, aspecte bune şi frumoase ale existenței.

Cât de frumoase sunt cuvintele lui Nichita Stănescu privind existența ființei umane pe acest pământ:

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt". 
(,,Ce bine că eşti", de Nichita Stănescu)
     

Sunt mulți scriitori români, care sunt de părere că noi, oamenii, facem parte din natura-mumă. De exemplu, în poezia ,,Vara", de George Coşbuc, acest aspect este menționat în versurile:

,,Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!"
    

În acest fel, ploaia curăță şi purifică acolo unde sufletul tânjeşte după candoare şi sensibilitate!

miercuri, septembrie 08, 2021

Îmi plouă cu lacrimi de ploaie

 

Lacrimi de ploaie
Foto: Facebook


Picăturile de ploaie se prelingeau peste pământul umed, încă însetat de  ploaia-n cădere.

 

Ploua de zile-ntregi! Ploua şi parcă apa era înghițită toată de pământul moale, aflat uşor în descompunere! Ploua peste natura înflorită, ploua peste casele oamenilor adăpostiți de stropii puternici ai ploii, ploua peste oamenii aflați în câmpul muncii, în izolare din cauza ploii, pe câmpiile înverzite şi îmbălsămate de picăturile ploii în agonie. Se spune că ploaia purifică, curăță locul, dar şi sufletul omului descătuşat. Ploaia este, însă, şi un semn de bogăție, de împlinire spirituală! 

 

Aşa era ploaia şi pentru aceşti pământeni, care o aşteptau cu toată ființa!

 

Ploua peste noi, ploua peste oameni, dar ploua chiar şi-n sufletul oamenilor...

 

Ploaia aducea bogăție pământului, culturilor în revărsare, însă răspândea în anumite case şi tristețe: tristeţea sufletului uman în dezlănțuire emoțională!

 

Cred că ploaia prin scurgerea sa curăță şi purifică întreg pământul şi omul, in genere, de o parte şi de alta. După ploaie, natura este revigorată, relaxată asemenea ființei umane, care-şi răcoreşte trupul înfierbântat de razele solare, în apa mării!

 

Natura renaşte, este împrospătată de ploaie în căderea sa, care spălă păcatele, necazurile şi durerile omenirii.

 

Şi mai cred un lucru important despre venirea ploii, şi anume: când pământul este sufocat de atâta suferință pe de o parte, dar şi de indolența ființei umane, raportată la aspectele cotidiene, atunci Creatorul divin, ,,Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute”, va da o ploaie peste lume, care să curgă-n şuvoaie, curățind, astfel, impuritățile ivite pe pământul-mumă, o ploaie ca în balada ,,Monastirea Argeşului”:

 

            ,,Dă, Doamne, pe lume

            O ploaie cu spume,

            Să facă pâraie,

            Să curgă şiroaie,

            Apele să crească

            Mândra să-mi oprească”…

 

Iar toate cele întâmplate pe acest pământ au un sens și un rost.

 

Astfel, ploaia dă substanță vieții, este o sursă de vitalitate și de energie.

joi, februarie 04, 2021

Raiul de pe pământ

 

Raiul de pe pământ
Foto: Pinterest


Stătea întinsă pe iarba verde şi pe reavănul pământ al verii în revenire. Se simțea liberă şi râvnea de ceva timp, după această libertate a ființei sale. Într-un fel, simțea că renaşte din pământ, deşi ştia că, la un moment dat, pământul o va chema în adâncul său nemărginit.
Mai era, însă, până atunci.
Lacrimile de bucurie îi inundau obrajii. Revenise într-un loc plăcut, liniştit, se trezise la viață, în cele din urmă! Sentimentele i se învălmăşeau în cap: unice, puternice, exteriorizabile! Emana bucurie prin toți porii chipului său, ce era însetat de libertate.
Deasupra sa, petalele de trandafiri i se prelingeau pe chipu-i angelic.
Din văzduh, „ningea” cu flori. Era un timp numai al ei, pe care şi-l dorise din tot sufletul! Vremea era plăcută, potrivit de caldă, deşi era vară...
Era numai bine pentru ființa-i însetată de libertate sufletească şi de linişte.
În colțul grădinii sale, pe iarba de-un verde văratic, îşi oglindea privirea în albastrul cerului. Cu adevărat, simțea protecția pământului-mamă, care o îmbrăca într-o haină de mătase. Trandafirii agățători, unii albi, alții roz, galbeni sau roşii îşi împrăştiau fragranța în acel colț de rai! Merii, perii şi nucii îi asigurau umbra necesară! „Ningea” cu petale de flori, iar razele solare îi încălzeau plăcut, trupu-i.
Se simtea fericită! Iar această fericire deriva din liniştea interioară a sufletului.
Cum să nu fii fericită în sânul naturii-mume, care-ți oferă calmitate, te face să-ți regăseşti bunătatea şi să te redescoperi!
Vântul se pornise mai tare, iar, deodată, printr-o contopire cu frumosul naturii, petalele florale îi învăluiseră tot trupul.
Fericirea pe care o trăia era inimaginabilă!
O putea percepe o singură dată pe an, la un nivel senzorial maxim şi într-un singur anotimp: vara! Era anotimpul care-i oferea o bucurie imensă, dat fiind faptul că simțurile sale se împleteau în aşa-zisele sinestezii, perceptibile într-o manieră individuală, unică!
Acel loc, unde frumosul vizual şi liniştea sufletului se împleteau armonios şi formau un tot, devenise din perspectiva ei, raiul de pe pământ!
Simțea că trăia şi că renăştea.
Devenea din ce în ce mai puternică atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv!
Se întorcea la origini, simțea că reînvie în acelaşi trup, dar, de această dată, cu mult mai puternică şi mai dedicată sinelui însetat de linişte, de frumos şi de armonie. Era ea... din nou şi nou!
Era ea cu fiecare vară ce venea! Era ea cu fiecare vară ce trecea!
Era EA: o ființă bună, aleasă, cu un suflet curat, proaspăt, ce se detaşase de lumea dezlănțuită, prin depăşirea circumstanțelor involutive!

miercuri, septembrie 09, 2020

Timp de poveste

Timp de poveste
Foto: gemoan.wordpress.com

Cerul sărută pământul prin ploaie; pământul sărută cerul prin flori. Rabindranath Tagore

Lacrimi de ploaie se scuturau de pe trandafirii roşii în bătaia razelor de soare! Trandafirii îi umpleau sufletul de bucurie și de vioiciune, în trăirile-i zilnice. Parcă erau înrourați în urma ploii puternice, care se prelinsese din măreția cerului gânditor, în potirul văzduhului însetat!

Florile îi dădeau o stare de bine, de trăire intensă la vedere! Plouase mult în ultimul timp, iar bobițele de rouă persistau pe corola de catifea a trandafirilor! Picături mici, picături mari de ploaie, toate tremurau unduindu-se uşor, peste petalele roşii ale trandafirilor. Parcă un pictor le zămislise din penelu-i creator de frumuseți. În acest cadru mirific, trandafirii îşi scuturau picăturile de ploaie, de pe coloritul lor catifelat. În atingerea razelor soarelui, picăturile se asemănau cu nişte lacrimi cristaline.

Pe fața-i vestejită de soartă şi de griji, femeia privea şi admira trandafirii în frumusețea lor indescriptibilă. Pe chipu-i se prelingeau lacrimi. Să fi fost lacrimi de bucurie?! Sau de tristețe?! Numai sufletu-i ştia. Nu mai avea puterea de-a reacționa. Stătea şi admira ploaia, natura în beatitudinea sa şi grația nemărginită a trandafirilor, cu mult mai puternici, cu mult mai înălțători spre nemărginirea cerului, cu mult mai viguroşi acum, după ploaie.

Aerul era mai proaspăt, mai curat, căci ploaia adusese cu ea, purificarea naturii şi binecuvântatea ființei umane. Fusese aşteptată mult timp...

Pământul suferise cumplit, iar ploaia venise într-un moment în care oamenii încetaseră să mai creadă şi să mai aştepte...

Ploaia purificase natura, dar şi sufletul uman! Prin toată ființa-i, natura renăscuse după ploaie, lumea celor mai mici necuvântătoare se trezise, parcă, dintr-un somn adânc, pământul căpătase glas, după o lungă perioadă de secetă. Într-un dans purificator al bucuriei şi al renaşterii interioare, viața-şi urma cursul după ploile din ultimul timp.

Era magnific!... Era un timp de poveste!!! 

vineri, august 28, 2020

Petale de trandafir

Petale de trandafir

Cerul îşi risipise norii de cristal.
Trandafirii începuseră să-şi scuture petalele...
Uşor-uşor, una câte una cădea pe pământul reavăn...
Aveau şi ei povestea lor.
Şi, totuşi, atmosfera părea asemenea unui vis de sfârşit de primăvară şi-nceput de vară.
Era momentul unic, în care un boboc de floare, îmbrăcat în roua dimineții, odată cu impulsul soarelui-răsare, îşi desfăcea floarea sa de trandafir, într-o revărsare unduioasă a unei rochii vaporoase, ce părea uní sau de ce nu?!... ar fi putut avea o paletă coloristică multicoloră.
Era timpul în care natura se trezea sub oblăduirea mărețului soare, iar florile diferite îşi spuneau povestea.
O poveste de sfârşit de lună mai, luna florilor, în care culorile se împleteau, iar florile se topeau în plenitudinea lor corolară!
Petalele trandafirului curgeau odată cu adierea unui vânt pribeag de toamnă, în acest ambient al verii.
- Ciudat, nu?!
- Un vânt de toamnă-n vară?!
Era trandafirul care-şi spunea povestea: din frumoasa-i rochie de un suav alb-pur, petalele-i se desprindeau în plimbarea vântului tomnatic. În adierea lor când mai  uşoară, când mai bruscă, albele petale îşi schimbau coloritul: unele erau corai, altele deveneau roşietice, altele, gălbui, unele, roz, de parcă ar fi încercat prin nuanță să nu se îndepărteze prea mult de culoarea-mamă: albul...
În dansul lor, erau asemenea unor lacrimi de catifea, care încălzeau pământul la atingere! Totul era magnific şi divin! Numai Mărețul Creator ar putea concepe asemenea frumuseți ale naturii-mame, cum sunt florile!
Fiecare floare îşi are geneza sa, mai veselă, mai tristă, asemenea sufletului uman.
În aceeaşi manieră şi trandafirul alb spunea povestea sa suratelor, mărturisindu-le că a sa ,,corolă de minuni a lumii" a fost imaculată incipient, însă, odată cu revărsarea peste lumea-ntreagă, a Cutiei Pandorei cu ale sale stări de spirit oscilante, petalele trandafirului s-au înroşit în cădere liberă, când ființa umană a dorit să-şi exprime iubirea.
Când iubirea s-a transformat în gelozie, petalele trandafirului au căpătat culoarea galbenă. Când sentimentul prieteniei pure s-a conturat, petalele de trandafir au devenit roz.
Când omul a început să amestece toate trăirile sale în sufletu-i, ca într-un bol de cristal, petalele de trandafir au devenit în cădere: portocalii, vişinii, albăstrii, verzui, lila, mov, chiar negre etc.; altele s-au vestejit, în bătaia soarelui-apune..., iar nuanțele petalelor trandafirului pot continua la nesfârşit.
Petalele catifelate ale trandafirului spun povestea lor, soarelui, vântului, furtunii, anotimpurilor aflate într-o continuă rotire şi-ntr-o mişcare atipică actualmente şi firul epic poate continua....:
petalele roşii sau corai-roşietice ale unor trandafiri în revărsare îmi catifelează sufletul acum..., atunci...., cândva... şi mi-l vor mângâia întotdeauna, odată cu risipirea misterioasă a unui timp în timp.

marți, august 25, 2020

EA poartă un nume...

EA poartă un nume...
Foto: Facebook

Pământul,
Rodnicul pământ,
S-a îmbrăcat în haine de mireasă,
Strălucitoarea haină de matasă,
A-mpodobit tot universul!

Câmpia,
Harnica câmpie,
Cu grâul mărunt,
Ce geme plângând,
Se bucură şi ea.

Oh!... Țara mea frumoasă,
Frumoasa mea țară,
Cu holde-aurii,
Mănoase câmpii,
Pe veci vei fi: ROMÂNIA!"

joi, august 20, 2020

Soare-n apus

Soare-n apus

Soarele se lasă uşor-uşor, peste oraş. Privit din depărtare, îl poți acoperi c-un deget, atât de mic pare! În vecinătate-i, însă, nimeni nu are curajul să se apropie de mărețul Ra. Cum să te apropii?! Te-ai topi asemenea unei baghete de ceară! 

Cerul de un gri deschis ,,arde" odată cu soarele-n amurg. Fâşii de foc, împletite-n ,,săbii" viorii, străbat nemărginirea şi-nconjoară soarele, din toate părțile. Este un moment magnific. Soarele, asemenea unui cerc de foc, se lasă peste oraşul care-şi începe viața noctură. Norii mari şi pufoşi, de o nuanță cam greu descriptibilă, albicioasă, spre un gri-violaceu, plutesc alene, învelind mărețul Ra, într-o mantie protectoare. 


Este atâta frumusețe şi grandoare, atâta măreție şi splendoare, odată cu apusul soarelui peste oraşul ce, de-abia, îşi face ,,încălzirea nocturnă". Oraşul, în amurgul soarelui, vuieşte de zgomotul maşinilor de lux, de muzica cluburilor de noapte, de forfota şi de freamătul unui tineret într-o continuă dezlănțuire.

Însă mărețul Ra îşi revarsă limbile de foc ca un vulcan în erupție, peste un oraş, care nu-i spune nimic, fiindcă apusul lui este apoteotic. Iar apusul său grandios prevesteşte o nouă zi însorită şi călduroasă, vegheată de Stăpânul Cerului în planul diurn al evenimentelor în desfăşurare.

În amurg, mărețul soare pare de neclintic. Galben-roşiatic, asemenea unui cerc sau, poate, unei mingi de foc, soarele vesteşte sfârşitul unei zile. Treptat, cercul ca un bănuț nou de 50 de Ron devine o simplă jumătate, care se topeşte-n frumusețea-i aureolară... Totu-i minunat şi sublim!!!

În niciun anotimp, un apus de soare nu ar putea fi mai opulent, cu excepția verii!


Vara reprezintă anotimpul pe care eu îl îndrăgesc cel mai mult!!! Totul este vesel, plin de optimism, de pozitivitate, cu fiecare amurg al unui nou soare-n răsărit! Organismul are un tonus cu mult mai bun, iar energia sa este dată chiar de prezența mărețului Ra, care asigură corpului uman, un aport necesar de vitamina D.

Eu sunt o persoană solară, cu fiecare amurg, cu fiecare răsărit de soare!

Dacă ar fi să mă identific cu vreun anotimp, acela este vara, când pot funcționa la cote maxime, asemenea soarelui, care cu razele-i de foc, încălzeşte Pământul, oferă lumină şi căldură omenirii, înveselind atmosfera odată cu răsăritul şi apusul soarelui în atemporalitate.