Blog personal. Îmi place să scriu!

 Mutari internationale
Se afișează postările cu eticheta Mihai Eminescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mihai Eminescu. Afișați toate postările

miercuri, septembrie 23, 2020

Meditație

 

Început de toamnă
Foto: Facebook

,,E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează". (,,Nervi de toamnă", de George Bacovia)

Într-una din plimbările-mi, observasem de la distanță, un falnic mesteacăn, care se afla lângă o frumoasă şcoală.


Înalt, bine cosmetizat încă din timpul primăverii, emana viață prin frunzele-i verzi şi aducea a primăvară, deşi toamna poposise peste copaci, prin livezi, grădini, câmpii şi pe dealuri, aşternându-şi rochia-i ruginie peste toate împrejurimile.


Era toamnă, vremea se prezenta plăcută simțurilor omului, după-amiezile erau, încă, sub puterea marelui Ra.... Era un timp de toamnă nostalgic, dar prielnic ființei umane.


În periplu-mi, m-am apropiat de acel mesteacăn, care mă fascinase, chiar de la distanță, cu podoaba-i verde. Mi-am dat seama că frunzele verzi ale copacilor reprezintă podoaba acestora, pe care o redobândesc odată cu regenerarea naturii, şi anume: în timpul primăverii. Cât de frumos era mesteacănul! Înalt, măreț, purtându-şi cu mândrie, coroana-i falnică de frunze, părea centrul lumii, deşi crescuse puțin mai lăturalnic, întinzându-şi rădăcinile spre un bloc din vecinătate. Oamenii poposeau sub coroana sa, bogată-n frunze verzi, căci acolo, era loc de relaxare, era umbră şi-ți puteai aştepta detaşat de tot şi toate, copilul venind de la şcoală. Când am poposit sub umbra-i, am stat şi i-am admirat frumusețea-i corolară. Deşi verde, odată cu sosirea toamnei pe meleagurile româneşti, am observat pe ici, pe colo, nişte galbene frunze. Era semn că mai trecuse o vară şi că toamna îşi preluase atribuțiunile. Treptat-treptat, mai timid poate decât în alte locații aflate sub mrejele toamnei, podoaba verde a copacului se transforma într-una galbenă. Câtă asemănare între podoaba verde a mesteacănului şi podoaba capilară a ființei umane! Şi noi, ființele umane, suntem supuse unor întregi schimbări, odată cu succesiunea anotimpurilor. Podoaba unei femei este frumusețea părului, pe care ea, femeia, şi-l îngrijeşte cu dăruire, pasiune, hărnicie. Asemenea şi în cazul mesteacănului în abordare, coroana de frunze constituia podoaba sa de aur.


Cu fiecare anotimp ce trece, şi ființa umană trece şi se petrece, iar schimbările-i sunt observabile în firele albe de păr, care apar în podoaba-i capilară, în ridurile uşoare sau pronunțate de la încheietura ochiului, în lipsa de elasticitate şi de fermitate a pielii etc., asemenea mesteacănului, despre care vă vorbeam, şi căruia începuseră să i se îngălbenească frunzele.


De fapt, este chiar o similitudine între trecerea şi petrecerea ființei umane prin viață şi ciclicitatea anotimpurilor prin reprezentanții săi. De această dată, elementul-reper l-a constituit mesteacănul, în calitate de reprezentant al mediului vegetal.


Îmi aminteşte, parcă, de salcâmul din romanul lui Marin Preda: ,,Moromeții". Salcâmul constituia pilonul satului şi al existenței umane din Siliştea-Gumeşti. Evenimentele familiale sau politice, tradițiile oamenilor, culesul recoltei, uniunea familială şi sătească erau toate protejate şi păzite de ,,salcâmul-minune".


Odată cu tăierea salcâmului, familia lui Ilie Moromete se destramă, iar satul îşi pierde din farmecul său.


Aşa se va întâmpla şi cu mesteacănul menționat: odată cu intrarea toamnei în drepturi, podoaba sa corolară va îmbrătrâni şi frunzele vor părăsi copacul-mumă, treptat-treptat, aşternându-se ca un covor, pe reavănul pământ. Mesteacănul va rămâne dezgolit de haina-i verde, aşteptând o nouă primăvară, care să-i poată reda frumusețea-i.


Asemenea mesteacănului, şi omul îşi va recâştiga pofta de viață, energia pierdută în anotimpurile reci, cheful de a cânta şi a petrece, odată cu revenirea primăverii. Însă bătrânețea nu va mai putea fi înlocuită de o nouă tinerete, chiar dacă primăvara va reveni pe tărâmurile noastre.


Spre deosebire de natură, care este într-o continuă schimbare şi revenire la tinerețe când primăvara îşi vine în simțire, reocupându-şi locul cuvenit, omul îşi continuă acelaşi curs al vieții, indiferent de succesiunea anotimpurilor: primăvară-vară-toamnă-iarnă.


Astfel, îmi vin în memorie, versurile lui Mihai Eminescu, din poezia ,,Revedere":

[,,Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,]
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele".

(,,Revedere" în Convorbiri Literare, XIII, 7, 1 octombrie 1879)

joi, ianuarie 16, 2020

Vis, de Mihai Eminescu

Vis, de Mihai Eminescu
Foto: YouTube

"Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului fapturi:
A noptii minte le scorneste,
Le spun a noptii negre guri.

Pluteam pe-un rau. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val in val,
In urma-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal.

Caci pe o insula in farmec
Se nalta negre, sfinte bolti,
Si luna murii lungi albeste,
Cu umbra imple orice colt.

Ma urc pe scari, intru-nlauntru,
Tacere-adanca l-al meu pas.
Prin intuneric vad inalte
Chipuri de sfinti p-iconostas.

Sub bolta mare doar straluce
Un singur sambure de foc;
In dreptul lui s-arat-o cruce
Si-ntunecime-n orice loc.


Acum de sus din cor apasa
Un cantec trist pe murii reci
Ca o cersire tanguioasa
Pentru repaosul de veci.

Prin tristul zgomot se arata,
Incet, sub val, un chip ca-n somn,
Cu o faclie-n mana-i slaba -
In alba mantie de domn.

Si ochii mei in cap ingheata
Si spaima-mi saca glasul meu.
Eu ii rup valul de pe fata...
Tresar - incremenesc - sunt eu.
.............................................
De-atunci, ca-n somn eu imblu ziua
Si uit ce spun adeseori;
Soptesc cuvinte nentelese
Si parc-astept ceva sa mor?"

Sursa: mihaieminescu.eu

miercuri, februarie 20, 2019

Întâlnire cu viaţa, de Cecelia Ahern

Întâlnire cu viaţa - Cecelia Ahern
Foto: Carti-Beletristica.ro
Întotdeauna, mi-a plăcut să citesc, poate, datorită domeniului în care profesez sau, poate, din dorinţa de a căuta o evadare din miezul acestei societăţi haotice şi involutive, în care, din nefericire, ne trăim existenţa sau, poate... Desigur şi, nicidecum, „poate” – cititul mi-a fost „insuflat” încă din timpul şcolii, când doamna învăţătoare ne dădea un număr consistent de cărţi pentru a le citi şi pentru a întocmi fişe de lectură corespunzătoare fiecărei cărţi în parte. Acest proces al cititului cu atenţie, perseverenţă şi cu tenacitate, în scopul realizării fişelor de lectură, ce ne erau corectate, mai târziu, de domnul diriginte, profesor de limba şi literatura română, în „vremuri demult apuse” a continuat atât la gimnaziu, cât şi la liceu.

Îmi place să citesc, pentru că cititul constituie hrană pentru suflet şi minte. Chiar Mihai Eminescu afima:
Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii. Zadarnic citeşte orice acel care citeşte numai cu ochii cele ce citeşte”. (Mihai Eminescu)

Cititul este un proces cognitiv, care implică atenţia, memoria, gândirea. Astfel, este necesar să-ţi petreci mult timp în faţa filelor unei cărţi şi să încerci să-i decodifici înţelesurile criptice. Apreciez orice formă a cititului de calitate: pe fugă – în librării, cu statornicie – în biblioteci şi în cadrul magazinelor online.

Chiar, deunăzi, am descoperit un magazin virtual de cărţi, de diferite tipuri: carti-beletristica.ro, aspect ce mi-a făcut multă plăcere, fiindcă în cadrul acestui site sunt promovate carti online foarte bune şi pe gusturile fiecărui cititor, şi anume: antologii, cărţi de aventuri, cărţi bestseller, cărţi de călătorie, cărţi de ficţiune, cugetări, proverbe, ghicitori, citate, cărţi horror, ficţiune, istorie şi critică literară, memorialistică, cărţi non-fiction, cărţi de poezie, cărţi poliţiste, piese de teatru, scenarii ş.a.m.d.

În mod sincer, afirm faptul că, dacă aş fi avut posibilitatea să aleg mai multe cărţi din cadrul acestui magazin virtual de cărţi, aş fi ales toate cărţile şi mi-aş fi creat, astfel, o bibliotecă personală. Dar, cum este posibilă alegerea unei singure cărţi, tot răsfoind acest magazin online de cărţi, am descoperit lucrarea autoarei Cecelia Ahern: Întâlnire cu viaţa.

Cartea m-a atras, deoarece, din punctul meu de vedere, în fiecare zi, viaţa ne dă întâlnire sau, de ce nu, devenim martorii mai multor întâlniri într-o zi. Chiar sunt curioasă să citesc acest volum al autoarei Cecelia Ahern, pentru că titlul este unul sugestiv, metaforic şi am certitudinea că firul naratic este unul cu totul şi cu totul deosebit, respectiv, inedit.

În ceea ce priveşte firul epic al cărţii Intalnire cu viata, se spune că protagonista Lucy Silchester şi-ar fi părăsit iubitul perfect (mă întreb în sine-mi: există iubitul perfect? Şi, dacă da, de ce l-a părăsit?!) şi ar fi demisionat din jobul, pe care îl desfăşura, deoarece nu era de acord cu politica firmei unde lucra. Se pare, însă, că, în viaţa lui Lucy, apare opusul bărbatului perfect, un om simplu, ce nu are grijă nici măcar de ţinuta-i vestimentară, dar care, pare a da o amploare părţii sufleteşti, iar acest EL reuşeşte să o determine pe Lucy să-i acorde o primă întâlnire.

Din ce se poate observa, cartea îl provoacă pe cititor să o citească şi este plină ea însăşi de provocări ale vieţii, la care suntem supuşi atât noi, oamenii, cât şi protagoniştii cărţii alese de mine!

Ce pot afirma este faptul că de-abia aştept să citesc această carte şi „să fac cunoştinţă cu viaţa, la o întâlnire”.

marți, ianuarie 23, 2018

„Trebuiau să poarte un nume”

Foto: CorinaZone.DeviantArt.com
Între scrierile clasice şi cele moderne legate de opera şi de viaţa lui Eminescu, tind să-mi îndrept atenţia spre clasicitate, şi anume: spre un memorabil citat al lui G. Călinescu:

„Astfel se stinse, în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi, vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (Viaţa lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu).

Tind să cred că acest citat conţine un mare adevăr, căci, din dimensiunea metafizică a lucrurilor cu înţeles profund, din acea „realitate” în care cuvâtul întemeiază o lume, poetul îşi aşteaptă urmaşii, ca să-i continue arta scrisului prin evidenţierea farmecului şi a frumuseţii limbii române.        

Tudor Vianu a afirmat, la un moment dat, faptul că: „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, aserţiune, pe drept cuvânt, plină de însemnătate şi de adevăr, pentru că este elocvent faptul că, fără Eminescu, suntem chiar mai altfel şi de ce nu… suntem chiar mai săraci cultural vorbind.

Până la Eminescu, limba română n-a „sunat” atât de armonios, atât de natural şi atât de firesc. Limbajul operei lui Eminescu este uimitor în dorinţa cititorului de a încerca să-i descifreze înţelesurile profunde. Limpezimea şi echilibrul lingvistic creează impresia unei spontaneităţi desăvârşite, Mihai Eminescu aflându-se într-o permanentă şi migăloasă căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”.

Ghidat de afirmaţia lui Titu Maiorescu „să fim naţionali în marginile adevărului”, Mihai Eminescu îşi stabileşte raporturile cu limba română în termeni de „luptă dreaptă”, ca pe o încercare de „a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă”. Astfel, punctul de plecare în strategia poetică îl constituie „limba veche”, considerată ca temelie în explicaţia prospeţimii şi a naturaleţii limbajului eminescian.

Spre exemplu, limba nuvelisticii eminesciene este conturată într-un moment în care limba română face un efort uriaş în asimilarea şi-n formularea marilor concepte filosofice. Nu poate fi trecută cu vederea nici arta acestor însemnări, în ciuda tinereţii, ezitărilor şi imperfecţiunilor ei. Tudor Vianu subliniază faptul că o parte din frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de a povesti au căzut din condeiul poetului […] „iar valori noi îşi află aici începutul drumului lor prin lume” [(T. Vianu, Arta prozatorilor români (1966)].

Limbajul eminescian ne învăluie în aura sa mirifică şi ne introduce în mirajul spaţiului selenar creat de Dionis, ne cuprinde în mrejele stării de extaz şi de beatitudine existente în Insula lui Euthanasius şi introduce cititorul în spaţiul exotic al lumii egiptene, în care suntem martorii avatarurilor faraonului Tlà, reincarnat în persoana unui bătrân cerşetor în spaţiul mitic existent în Sevilla, precum şi în personajul Angello „om fără inimă, care dispreţuia femeile.

Prin limbajul poetic propriu, Eminescu şi-a construit şi fixat, în eternitatea spaţiului românesc, opera.

„Ceea ce s-a obţinut pe această cale a produs uneori impresia noutăţii, nu însă pe cea a frăgezimii. Miracolul eminescian a stat în faptul de a fi dobândit o limbă în acelaşi timp nouă şi proaspătă. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, aşa cum au făcut unii dintre emulii săi de mai târziu. I-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei” (Tudor, Vianu, Scriitori români, vol. I, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1971, p. 272).

Concluzionez aceste câteva gânduri…, cu versurile lui Marin Sorescu din poemul Trebuiau să poarte un nume, afirmând faptul că Mihai Eminescu a existat, a fost un om cu bucurii, cu suferinţe, cu dezamăgiri, dar, nicidecum, un supraom sau un personaj legendar în maniera în care unii interpreţi ai operei poetului ne-au determinat să credem.

„Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii: «Mioriţa» şi «Luceafărul» şi «Scrisoarea a III-a».
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau dorinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu”.

miercuri, ianuarie 20, 2016

Un poet al fiinţei noastre – Mihai Eminescu –

Mihai Eminescu
Foto: Wikipedia
Deşi Mihai Eminescu, din păcate, „a cam trecut în tăcere”, în ultimii ani, pentru că sunt foarte puţine manifestări culturale organizate în fiecare an de 15 ianuarie, totuşi, cred că un astfel de poet „nepereche” numit astfel şi de critica literară nu s-a mai născut până în prezent.

Şi avea mare dreptate un mare critic literar când afima: „Vor trece secole până se va naşte un al doilea Eminescu”, iar „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci” (T. Vianu). Şi chiar aşa am şi ajuns: săraci cultural, săraci spiritual, săraci din multe puncte de vedere ...

Din punctul meu de vedere, constat că este păcat faptul că NU ŞTIM să apreciem omul, cu bune, cu mai puţin bune, atât timp, cât îl avem printre noi.