TOAMNA, îmbrăcată-n
aur și cu părul său roșcat,
A trecut pe lângă mine, m-a privit și a plecat.
Avea ochii plini de ploaie și un zâmbet dulce-amar,
Iar la gât purta o salbă, cu pietre de chihlimbar.
Îi cădeau din geantă frunze... una, două, sute, mii,
Roșii, galbene, pestrițe, frunze verzi și ruginii.
Am privit-o cu mirare și-am strigat în urma sa,
- Vă cad frunzele din geantă! Însă ei nu îi păsa.
,,Ce nechibzuită-i toamna!" M-am gândit în sinea mea,
,,Își aruncă-n vânt averea, bucură-se, cine-o vrea!"
- E bogată, își permite! Am zis eu printre suspine,
Fără să observ că TOAMNA, era la un pas de mine.
Dânsa m-a luat de mână și a pus o frunză-n ea.
-Ține minte, frunza asta-i ultima din geanta mea.
Dup-o clipă de tăcere,TOAMNA a adăugat:
- Nu-i bogat cel care are, cel ce dă - este bogat.
(autor necunoscut)
