Blog personal Mihaela Hriban

 Mutari internationale
Se afișează postările cu eticheta Ra. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ra. Afișați toate postările

miercuri, septembrie 23, 2020

Meditație

 

Început de toamnă
Foto: Facebook

,,E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează". (,,Nervi de toamnă", de George Bacovia)

Într-una din plimbările-mi, observasem de la distanță, un falnic mesteacăn, care se afla lângă o frumoasă şcoală.


Înalt, bine cosmetizat încă din timpul primăverii, emana viață prin frunzele-i verzi şi aducea a primăvară, deşi toamna poposise peste copaci, prin livezi, grădini, câmpii şi pe dealuri, aşternându-şi rochia-i ruginie peste toate împrejurimile.


Era toamnă, vremea se prezenta plăcută simțurilor omului, după-amiezile erau, încă, sub puterea marelui Ra.... Era un timp de toamnă nostalgic, dar prielnic ființei umane.


În periplu-mi, m-am apropiat de acel mesteacăn, care mă fascinase, chiar de la distanță, cu podoaba-i verde. Mi-am dat seama că frunzele verzi ale copacilor reprezintă podoaba acestora, pe care o redobândesc odată cu regenerarea naturii, şi anume: în timpul primăverii. Cât de frumos era mesteacănul! Înalt, măreț, purtându-şi cu mândrie, coroana-i falnică de frunze, părea centrul lumii, deşi crescuse puțin mai lăturalnic, întinzându-şi rădăcinile spre un bloc din vecinătate. Oamenii poposeau sub coroana sa, bogată-n frunze verzi, căci acolo, era loc de relaxare, era umbră şi-ți puteai aştepta detaşat de tot şi toate, copilul venind de la şcoală. Când am poposit sub umbra-i, am stat şi i-am admirat frumusețea-i corolară. Deşi verde, odată cu sosirea toamnei pe meleagurile româneşti, am observat pe ici, pe colo, nişte galbene frunze. Era semn că mai trecuse o vară şi că toamna îşi preluase atribuțiunile. Treptat-treptat, mai timid poate decât în alte locații aflate sub mrejele toamnei, podoaba verde a copacului se transforma într-una galbenă. Câtă asemănare între podoaba verde a mesteacănului şi podoaba capilară a ființei umane! Şi noi, ființele umane, suntem supuse unor întregi schimbări, odată cu succesiunea anotimpurilor. Podoaba unei femei este frumusețea părului, pe care ea, femeia, şi-l îngrijeşte cu dăruire, pasiune, hărnicie. Asemenea şi în cazul mesteacănului în abordare, coroana de frunze constituia podoaba sa de aur.


Cu fiecare anotimp ce trece, şi ființa umană trece şi se petrece, iar schimbările-i sunt observabile în firele albe de păr, care apar în podoaba-i capilară, în ridurile uşoare sau pronunțate de la încheietura ochiului, în lipsa de elasticitate şi de fermitate a pielii etc., asemenea mesteacănului, despre care vă vorbeam, şi căruia începuseră să i se îngălbenească frunzele.


De fapt, este chiar o similitudine între trecerea şi petrecerea ființei umane prin viață şi ciclicitatea anotimpurilor prin reprezentanții săi. De această dată, elementul-reper l-a constituit mesteacănul, în calitate de reprezentant al mediului vegetal.


Îmi aminteşte, parcă, de salcâmul din romanul lui Marin Preda: ,,Moromeții". Salcâmul constituia pilonul satului şi al existenței umane din Siliştea-Gumeşti. Evenimentele familiale sau politice, tradițiile oamenilor, culesul recoltei, uniunea familială şi sătească erau toate protejate şi păzite de ,,salcâmul-minune".


Odată cu tăierea salcâmului, familia lui Ilie Moromete se destramă, iar satul îşi pierde din farmecul său.


Aşa se va întâmpla şi cu mesteacănul menționat: odată cu intrarea toamnei în drepturi, podoaba sa corolară va îmbrătrâni şi frunzele vor părăsi copacul-mumă, treptat-treptat, aşternându-se ca un covor, pe reavănul pământ. Mesteacănul va rămâne dezgolit de haina-i verde, aşteptând o nouă primăvară, care să-i poată reda frumusețea-i.


Asemenea mesteacănului, şi omul îşi va recâştiga pofta de viață, energia pierdută în anotimpurile reci, cheful de a cânta şi a petrece, odată cu revenirea primăverii. Însă bătrânețea nu va mai putea fi înlocuită de o nouă tinerete, chiar dacă primăvara va reveni pe tărâmurile noastre.


Spre deosebire de natură, care este într-o continuă schimbare şi revenire la tinerețe când primăvara îşi vine în simțire, reocupându-şi locul cuvenit, omul îşi continuă acelaşi curs al vieții, indiferent de succesiunea anotimpurilor: primăvară-vară-toamnă-iarnă.


Astfel, îmi vin în memorie, versurile lui Mihai Eminescu, din poezia ,,Revedere":

[,,Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,]
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele".

(,,Revedere" în Convorbiri Literare, XIII, 7, 1 octombrie 1879)

joi, august 20, 2020

Soare-n apus

Soare-n apus

Soarele se lasă uşor-uşor, peste oraş. Privit din depărtare, îl poți acoperi c-un deget, atât de mic pare! În vecinătate-i, însă, nimeni nu are curajul să se apropie de mărețul Ra. Cum să te apropii?! Te-ai topi asemenea unei baghete de ceară! 

Cerul de un gri deschis ,,arde" odată cu soarele-n amurg. Fâşii de foc, împletite-n ,,săbii" viorii, străbat nemărginirea şi-nconjoară soarele, din toate părțile. Este un moment magnific. Soarele, asemenea unui cerc de foc, se lasă peste oraşul care-şi începe viața noctură. Norii mari şi pufoşi, de o nuanță cam greu descriptibilă, albicioasă, spre un gri-violaceu, plutesc alene, învelind mărețul Ra, într-o mantie protectoare. 


Este atâta frumusețe şi grandoare, atâta măreție şi splendoare, odată cu apusul soarelui peste oraşul ce, de-abia, îşi face ,,încălzirea nocturnă". Oraşul, în amurgul soarelui, vuieşte de zgomotul maşinilor de lux, de muzica cluburilor de noapte, de forfota şi de freamătul unui tineret într-o continuă dezlănțuire.

Însă mărețul Ra îşi revarsă limbile de foc ca un vulcan în erupție, peste un oraş, care nu-i spune nimic, fiindcă apusul lui este apoteotic. Iar apusul său grandios prevesteşte o nouă zi însorită şi călduroasă, vegheată de Stăpânul Cerului în planul diurn al evenimentelor în desfăşurare.

În amurg, mărețul soare pare de neclintic. Galben-roşiatic, asemenea unui cerc sau, poate, unei mingi de foc, soarele vesteşte sfârşitul unei zile. Treptat, cercul ca un bănuț nou de 50 de Ron devine o simplă jumătate, care se topeşte-n frumusețea-i aureolară... Totu-i minunat şi sublim!!!

În niciun anotimp, un apus de soare nu ar putea fi mai opulent, cu excepția verii!


Vara reprezintă anotimpul pe care eu îl îndrăgesc cel mai mult!!! Totul este vesel, plin de optimism, de pozitivitate, cu fiecare amurg al unui nou soare-n răsărit! Organismul are un tonus cu mult mai bun, iar energia sa este dată chiar de prezența mărețului Ra, care asigură corpului uman, un aport necesar de vitamina D.

Eu sunt o persoană solară, cu fiecare amurg, cu fiecare răsărit de soare!

Dacă ar fi să mă identific cu vreun anotimp, acela este vara, când pot funcționa la cote maxime, asemenea soarelui, care cu razele-i de foc, încălzeşte Pământul, oferă lumină şi căldură omenirii, înveselind atmosfera odată cu răsăritul şi apusul soarelui în atemporalitate.