Blogul Mihaelei

După ploaie, natura este inundată de curățenie. Aerul este mai proaspăt şi mai uşor respirabil. Totul stă sub semnul verbului ,,a fi".
            

Picăturile de ploaie se scurg uşor din copaci, de pe florile de vară, de pe frunzele plantelor în revărsare. Altele încă mai poposesc pe frunzele de un verde-închis văratic. Natura este frumoasă şi cere să fie mângâiată de ploaie, de fiecare dată când soarele este atât de puternic. S-a scurs ploaia din nori şi a căzut pe pământ îmbrățişându-l. La rândul său, Pământul s-a bucurat tresărind de atingerea ploii în cădere.

Şi-mi vin în memorie cuvintele lui Mahatma Gandhi: ,,Cerul sărută pământul prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori". Mai poetic de atât, nici că se putea!
      

Îmi place ploaia, dat fiind faptul că odată cu aceasta, întreaga natură este spălată şi purificată! Sufletul omului devine mai calm şi mai echilibrat după revărsarea ploii în sânul naturii mame!!! El tinde spre linişte, calm, iubire, înțelegere, aspecte bune şi frumoase ale existenței.

Cât de frumoase sunt cuvintele lui Nichita Stănescu privind existența ființei umane pe acest pământ:

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt". 
(,,Ce bine că eşti", de Nichita Stănescu)
     

Sunt mulți scriitori români, care sunt de părere că noi, oamenii, facem parte din natura-mumă. De exemplu, în poezia ,,Vara", de George Coşbuc, acest aspect este menționat în versurile:

,,Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!"
    

În acest fel, ploaia curăță şi purifică acolo unde sufletul tânjeşte după candoare şi sensibilitate!

Nu am mai postat informații noi pe blogul meu din luna februarie, de când eram în „Așteptarea primăverii”.

Nu pot spune actualmente că nu o aștept pe Zâna Primăvară! Încă o aștept… Cred că toți o așteptăm pentru căldura cu care ne înnobilează sufletul, corpul, inima, privirea și cugetarea. 

Astfel, în așteptarea primăverii înfloritoare și a soarelui cu ale lui raze calde, readuc în prim-plan versurile poeziei Primăvara, de George Topîrceanu.

Sper ca versurile să vă încânte imaginația! Să aveți bucuria zămislită a acestui anotimp în ochi, în privire, dar și în suflet! Să vă încânte primăvara, chiar și așa în varianta sa mai capricioasă, actualmente, vorbind!

La-nceput de primăvară,

Iar s-arată soarele!

Ca un glob strălucitor

Printre anii trecători,

Printre frunzele-nverzite,

Din pădurea de smarald, 

Răspândind lumină-n lume

Şi-o firească ascensiune.

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

Sursa : Versuri.ro

Obișnuiam la începutul toamnei, pe 1 septembrie, să ascult melodia interpretată de Nicu Alifantis, „Emoție de toamnă”, versuri ce îi aparțin lui Nichita Stănescu și care fac parte din volumul „O viziune a sentimentelor” (1964). De ceva toamne, m-a cuprins timpul în mrejele-i ireversibile și am trecut cu vederea versurile poeziei lui Nichita Stănescu.

Iată că și anul acesta, pe 1 septembrie 2022, fiind o zi călduroasă de toamnă, am crezut că vara încă nu a plecat din fericire și, iarăși, am uitat de melodia interpretată de Nicu Alifantis, ce din punctul meu de vedere, reprezintă începutul unei zile de 1 septembrie (chiar nu mai contează anul…).

Astăzi, 23 septembrie 2022, într-o zi în care toamna într-adevăr ne bate la ușă, astăzi chiar că versurile lui Nichita Stănescu, „Emoție de toamnă”, pe notele lui Nicu Alifantis mi-au bătut la ușa casei și în suflet!  

            „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
            cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

            Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
            că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

            că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
            şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

            Şi-atunci mă apropii de pietre și tac,
            iau cuvintele şi le-nec în mare.
            Şuier luna şi o răsar şi o prefac
            într-o dragoste mare”. (Emoţie de toamnă, de Nichita Stănescu)

Așadar, să avem o toamnă rodnică în recolte și în rezultate!

Ți-a şoptit vreodată marea la ureche precum şuşoteau cheile din serialul "Locke and Key" spre a fi descoperite de membrii familiei Locke?!

Ai simțit vreodată că marea vrea să-ți spună ceva, însă tu, călător fiind, nu eşti destul de atent la semnele pe care ea, stăpâna infinitului, ți le-ar trimite la un moment dat?!

Vizitând-o frecvent, ar fi posibil, dacă ai avea înclinația necesară să o înțelegi şi să devii receptiv la toate poveştile miilor de călători, care-i trec pragul. 

Pentru aceasta, este util să-i descifrezi codul, iar acest aspect nu este deloc uşor. Este nevoie de ceva timp petrecut la mare, pentru ca aceasta să capete încredere în tine, călătorule, şi să-ți dezvăluie misterele ce o pătrund cu fiecare zi ce se scurge din clepsidra timpului ireversibil, cu fiece an, ce trece pe nerăsuflate. 

Când ajungi să-i fii aproape, marea îți împărtăşeşte ce s-a petrecut pe teritoriul ei de-a lungul unui întreg an încărcat cu de toate: bucurii, trăiri intense, dezamăgiri, neîmpliniri, privelişti: unele încântătoare, altele, mai puțin captivante etc.

Dacă eşti un turist nepăsător şi ajungi la mare în trecere, nu vei avea cum să-i desluşeşti misterul ce o pătrunde.

În schimb, ochiul atent şi mintea ageră a unui călător profund în tot ceea ce desfăşoară vor putea surprinde secretul unui lung şir de mistere, pe care marea le poartă în adâncu-i şi le aduce la suprafață, doar pentru cine este interesat a le afla, odată cu valurile-i ce se sparg mereu şi mereu de țărm.

Marea in genere mi se pare un mister. Te uiți în largul ei şi nu o poți cuprinde cu privirea. Te uiți în latul ei, acelaşi lucru. Albastră, cu nuanțe turcoaz, liniştită sau agitată în funcție de curenții ce se abat asupra ei, marea devine cu atât mai frumoasă cu cât o iubeşti aşa cum este ea.

În ansamblu, dacă te gândeşti, te duci la mare, ca să te bucuri de soare, de vreme caldă şi însorită, de aerosolii naturali ai ei, pe care-i simți până în adâncul plămânilor, de razele ultraviolete ale soarelui de mare, de un bronz de mare, cu totul diferit de cel de munte. Mergi la mare pentru relaxare, voie bună, pentru redobândirea imunității organismului după un an de muncă şi iar muncă, pentru a petrece un timp liber cu tine, dar şi alături de cei dragi, mergi la mare pentru petrecerea oferită de tot felul de dispozitive special amenajate pentru clienții care vor să-şi trăiască viața la cote maxime, mergi la mare pentru a-ți schimba locul şi de ce nu, norocul, mergi pentru a-ți încânta ochiul, privirea, sufletul şi cugetul, în general vorbind.

Întotdeauna mi-a plăcut marea, acest albastru infinit şi unic!

Cu un sens şi cu un anumit scop, cred că marele Creator divin a conceput aceste forme de relief şi nu numai.... atât pentru încântarea omului, cât şi pentru frumusețea lumii atunci când a zămislit-o.   

Din perspectiva mea, marea constituie un loc potrivit pentru descătuşarea sufletului ce tinde să evadeze spre libertate, linişte, frumos şi adevăr.

Tu în ce loc te regăseşti, cititorule?!

Mereu am căutat liniștea într-o lume total neliniștită. Se spune că ceea ce cauți, vei găsi mai devreme sau mai târziu. Sunt momente în viață în care ceea ce am căutat am găsit fie mai rapid, fie mai greu. Important este faptul că am găsit.

Tu, cititorule, ai găsit în această viață ceea ce ai căutat? Dacă ai găsit acel „ceva”, ți-a fost util și necesar vieții?

Multe lucruri nu prea mai sunt de spus în această etapă istorică a vieții în care trăim. Fiecare poate gândi pentru sine cum stau de fapt lucrurile, însă într-o zi prea plină pentru mine, am simțit nevoia de a-mi căuta liniștea. Ușor de spus, greu de realizat, dar nu, imposibil. Am mers, m-am plimbat printre blocurile orașului, iar, deodată, am descoperit câteva blocuri vechi, liniștite, locuite în mare parte de pensionari. M-am așezat pe o băncuță poziționată în fața unuia dintre blocuri și am stat. Am stat…și am stat… Ușor-ușor, simțeam că liniștea mă cuprinde prin toți porii ființei mele. Soarele după-amiezii bătea lin, cu ultimele adieri călduroase printre copacii de la scara blocului, iar timpul părea plăcut și cald, de parcă mă simțeam într-o după-amiază de toamnă. Nu era nici prea cald, dar nici prea frig. Era un timp plăcut de vară, deși parcă-l percepeam ca pe un timp de toamnă. Era doar o percepție, după o zi obositoare petrecută la serviciu.

Era plăcut, simțeam liniștea cum mă cuprinde, razele soarelui cum îmi mângâiau fața, corpul, părul și ființa-mi. Începeam să mă simt bine, să-mi recapăt eul pierdut de-a lungul zilei, să simt liniștea în trupu-mi obosit. Admiram cu privirea un cetățean care-și plimba câinele, un grup de tineri care se perindau făcând ocol blocurilor. Totul părea liniștitor, simțeam cum mă întorc treptat-treptat în copilărie, iar liniștea mă învăluia în mrejele-i mulțumitoare.

Shhhh…. Hush…..Câtă liniște! Găsisesem tocmai ce căutasem: liniștea! Stăteam. Treptat-treptat, mă complăceam în liniștea ce mă cuprinsese…, când, deodată, o ceartă iscată între niște porumbei, mă trezi la realitatea din jurul meu. Știam de-a lungul timpului că porumbeii sunt păsări pașnice, iubitoare de bine și de frumos, însă iată cum vremurile i-au afectat și pe ei.

Se certau între ei, săracii, de la niște mici bucățele de mâncare, pe care un bătrân le aruncase pentru hrana și liniștea stomacului. Însă nici porumbeii, nu mai sunt cum erau cândva. Totul s-a schimbat: oamenii, păsările, animalele, ființele vii, natura însăși este schimbată și schimbătoare. Ba mai mult, în semn de „respect”, cu atât mai mult cu cât mă treziseră din liniștea-mi de-o clipă, un porumbel pornit în zboru-i spre zările albastre mă înnobilase pe pantalonul meu albastru, cu un suvenir, în trecere.

Și atunci stau și mă întreb: de unde atâta liniște în această viață trecătoare?