Blogul Mihaelei

Piesele stau încremenite pe tabla de şah.

Nicio mişcare în plus, nicio mişcare în minus. Fiecare îşi respectă pătrățica sa de joc până în momentul în care copila Beth Harmon, interpretată de actrița Anya Taylor-Joy, intră în joc, descătuşându-şi sclipirile ascuțite ale minții.

Cel puțin acestea sunt regulile: incipient, este linişte; ulterior, mintea copilului-minune, Beth, se dezlănțuie într-un joc ce tip: şah-mat.

,,Gambita reginei" este o miniserie marca Netflix, după romanul omonim al lui Walter Tevis din 1983, readaptat pentru Netflix de Scott Frank și Allan Scott, filmul fiind scris și regizat de primul dintre cei doi.

Cuvântul-cheie al acestei miniserii este ,,jocul de şah", unde, dacă regulile nu sunt respectate, iar mutarea pieselor pe tabla de joc nu este sigură, atunci, poți primi şah din partea adversarului şi de ce nu?!... chiar... mat.

Ambientul este învăluit în ,,mister": unul cu atât mai mare pentru noi, cei ce funcționăm în calitate de simpli spectatori sau ,,pioni" în jocul de şah.

Mintea briliantă a lui Beth Harmon, o copilă orfană, elimină rapid, piesele de pe tabla de şah, mai ales, pionii, dat fiind faptul că aceştia sunt mai mulți din punct de vedere numeric şi au restricție din punctul de vedere al mişcării libere: înaintează doar pe un pătrățel al tablei şah!

Chiar şi din această perspectivă, pionul mic şi neînsemnat în aparență înaintează pe tabla de şah iar, în esență, dă viață unei piese ,,puternice" în jocul de şah: fie unui nebun, fie unei ture-gardian, fie reginei. Însă regina este preferata pionului, la ,,schimbul" de piese, în  şah: ,,schimbi pionul şi-ți recâştigi regina, într-un joc ce poate fi finalizat: ,,şah-mat"!

Trist, dar adevărat: din această ecuație bine-gândită, scapă cine poate:

Poate ,,caii" care ,,aleargă" pe tabla de şah, sub forma unui ,,L" şi au puterea de a decide în multe circumstanțe!

Sau poate cei doi ,,nebuni", care circulă pe diagonală, pentru că...., deh.... sunt ,,nebuni", dar au o mare putere decizională în timpul jocului de şah.

Şi ultimele piese de pe tabla de şah: la crème de la crème: turele - două din punct de vedere numeric -, regina şi regele!

Regele, în jocul de şah, este ,,rege" doar cu numele. De facto, el are puterea de a se mişca doar pe o pătrățică a tablei de şah.....De jure, regele se deplasează pe un pătrat al tablei de şah: fie la stânga, fie la dreapta, fie în față, fie în spate...., iar, câteodată, ca să salveze jocul, regele adoptă mişcarea ,,pat", ieşind ca un rege ,,triumfător", în afara tablei de joc!

Ce încântare!

Regele a salvat situația ,,o dată" sau.... ,,odată"?!

Este natural şi firesc ca regele să fie susținut şi ajutat de cei doi dintre cei mai buni bodyguarzi ai săi: ,,turele" şi de o regină încântătoare şi descurcăreață (The Queen's Gambit"), care are toată libertatea de a se mişca cu grație, pe tabla de şah, înaintând, astfel, în toate direcțiile impuse de jocul minții!

Nu degeaba regina este tot regină!

Cum nu degeaba matca albinelor este tot matcă, iar ,,regele", trântor fiind, este expulzat din ,,stup"!!!

De fapt, ce-i ,,lipseşte" regelui cu-adevărat?!

O regină...

O regină care să fie condusă bine din punctul de vedere al tehnicii folosite, iar  astfel, în mod practic, să asigure matul adversarului, salvându-şi regele atotstăpânitor!

Astfel, în acest joc al minții, în care regele domneşte plenar, însă, în desfăşurarea lui, tot regina salvează situația, fiind însoțită, ierarhic, de ,, valeții săi fideli": pionii, nebunii, caii şi cele două ture.

[  ] ,,Gambitul reginei" este o miniserie în care protagonista, Beth Harmon, în lupta sa de a atinge perfecțiunea în şah, mânuieşte strategic momentele de luciditate, cu cele de nebunie, iar, finalmente, ceea ce tinde a fi un eşec al vieții sale se transformă într-o victorie de zile mari.

Filmul este provocator, te ține în suspans, iar finalul reprezintă o încununare a multor exerciții de gândire şi eforturi mentale, pe care le face Beth Harmon, în dorința-i ce devine realitate, şi anume: aceea de a deveni campion mondial al jocului de şah!

Să ne reamintim de lirica lui Tudor Arghezi.

Autorul a fost poet, prozator, artist dedicat poeziei ,,boabei şi a fărâmei".

Lirica sa implică aspecte diverse din punct de vedere tematic: viață-moarte, credință-tăgadă, creație, Divinitate, căutarea eului existential etc..

Să ne transpunem în lirica poetului, făcând apel la ciclicitatea vieții umane: naştere-adolescență-maturitate-moarte, prin intermediul versurilor poemului:

,,Niciodată toamna"..., un poem uşor de înțeles la o primă citire, dar cu înțelesuri profunde! Se observă un paralelism între ciclul vieții omului şi cel al scurgerii timpului, prin succesiunea anotimpurilor:

,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,
Sufletului nostru bucuros de moarte..."

Să ne bucure frumusețea versificației lui Tudor Arghezi! Şi moartea face parte din viață!

,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e șesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca niște urcioare
Cu vin îngroșat în fundul lor de lut,
Stau în țărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzește, scuturând în sus
Foile,-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nențeles,
Și cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes".

Fiecare anotimp are o floare prin intermediul căreia se identifică.

Astfel, primăvara se identifică cu ghiocelul; vara, cu trandafirul; iarna, cu ,,florile de gheață", iar toamna, cu minunata crizantemă!

În culori diverse: albe, galbene, vişinii, oranj, albe cu ,,sclipiri roşietice", lila etc., toate creează un superb covor de flori, pe care toamna îl etalează cu o distinsă grație, privirii omului! Alături de covorul de frunze multicolore, care este specific toamnei, covorul floral de crizanteme uimeşte ochiul şi ne încântă prin mirosul pe care crizantemele îl împrăştie în aer.

De fapt, crizantemele miros a toamnă. Mirosul toamnei este unul unic, inedit şi poate fi perceput fie ca un amestec de crizanteme, dublat de parfumul frunzelor, care se desprind din copaci, fie ca miros de gutui coapte-n cuptor sau a fragranță îmbietoare de struguri Isabella. Acestor struguri li se mai spune şi căpşună, fragă neagră sau frăguță, fiindcă răspândesc un puternic parfum. Toamna, strugurii frăguță stăpânesc cu gratie, curțile de la țară ale oamenilor!!! Copiii îndrăgesc, cu predilecție, acest soi parfumat de struguri, deoarece bobița strugurelui este dulce şi miroase plăcut, iar coaja strugurelui este dulce-acrişoară, oferind, astfel, degustătorului un plus de vitamina C.

Toamna miroase-a pământ reavăn, peste care se scutură ploaia de frunze arămii.

În acest decor autumnal, plouă atât cu frunzele toamnei, cât şi cu superbii ciucuraşi albi de crizanteme, ce sunt aşezați în ghivece în fața florăriilor, a instituțiilor şi în interiorul piețelor. Este timpul când comercianții din zonele rurale reuşesc să-şi vândă cel mai bine, florile, fructele şi legumele coapte, care-şi aşteaptă gospodinele să le conserve pentru iarnă.

Este un timp de toamnă încă plăcut!

În ciuda frigului, a ceții matinale, a ploilor bacoviene, sunt zile în care toamna devine caldă, prin prisma soarelui care o înveleşte cu razele-i!  Nu mai sunt raze de foc specifice verii, dar sunt raze solare plăcute şi aducătoare de o stare bună de spirit şi de o lumină-n natură!

Şi da!!! Miroase-a toamnă-n crizanteme, iar parfumul lor este unul rar, pe care-I identificăm numai în sânul naturii-mume, iar, nicidecum, în sticluțele de parfum special concepute de creatorii în domeniu, parfum care ,,nu-i decât o copie", afirm aceasta, gândindu-mă la poezia ,,Primăvara", de George Topârceanu şi reamintind aici, câteva din versurile poetului:

,,Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie". (George Topârceanu, ,,Primăvara").

Şi încă miroase-a toamnă-n crizanteme şi va mai mirosi un bun timp, chiar şi atunci, când iarna îşi va face simțită prezența, iar crizantemele vor continua să miroasă a toamnă-n, iarnă. 

În procesul plăsmuirii şi al modelării cuvântului în lexicul limbii române, Nichita Stănescu realizează nişte asocieri lexematice inedite, iar lirica sa este mereu o bucurie şi o revelație a impresionantului ,,joc de-a cuvintele", uimind, astfel, cititorul într-un mod cât mai plăcut, introducându-l într-o dimensiune aparte, specială, unică şi bogată-n semnificații, care sunt oferite în anumite circumstanțe, de ,,cuvinte", iar în altele, de ,,(ne)cuvinte". 

În sensul celor menționate, un exemplu de poem este: 

,,Muzică II", de Nichita Stănescu

,,Muzica mă apropia de lucruri,
punea un arc între mine şi ele
şi puteam să cad de departe, din sfere,
fără să-mi frâng nici un mădular,
fără să-mi pierd nimic din putere.

Muzica alegea din mine, ca un magnet,
sentimentul arămiu, sentimentul violet.
Le ridica în sus ca pe nişte fire
de iarbă-n încolţire.

Şi cine veghea putea să zărească
un câmp arămiu, un câmp violet,
deasupra cărora se desface, încet,
şirul nocturn al stelelor palid-albastre,
sub care,
tâmplă, lângă tâmplă,
coastă lângă coastă,
se-mbrăţişară
viețile noastre".

,,E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează". (,,Nervi de toamnă", de George Bacovia)

Într-una din plimbările-mi, observasem de la distanță, un falnic mesteacăn, care se afla lângă o frumoasă şcoală.

Înalt, bine cosmetizat încă din timpul primăverii, emana viață prin frunzele-i verzi şi aducea a primăvară, deşi toamna poposise peste copaci, prin livezi, grădini, câmpii şi pe dealuri, aşternându-şi rochia-i ruginie peste toate împrejurimile.

Era toamnă, vremea se prezenta plăcută simțurilor omului, după-amiezile erau, încă, sub puterea marelui Ra.... Era un timp de toamnă nostalgic, dar prielnic ființei umane.

În periplu-mi, m-am apropiat de acel mesteacăn, care mă fascinase, chiar de la distanță, cu podoaba-i verde. Mi-am dat seama că frunzele verzi ale copacilor reprezintă podoaba acestora, pe care o redobândesc odată cu regenerarea naturii, şi anume: în timpul primăverii. Cât de frumos era mesteacănul! Înalt, măreț, purtându-şi cu mândrie, coroana-i falnică de frunze, părea centrul lumii, deşi crescuse puțin mai lăturalnic, întinzându-şi rădăcinile spre un bloc din vecinătate. Oamenii poposeau sub coroana sa, bogată-n frunze verzi, căci acolo, era loc de relaxare, era umbră şi-ți puteai aştepta detaşat de tot şi toate, copilul venind de la şcoală. Când am poposit sub umbra-i, am stat şi i-am admirat frumusețea-i corolară. Deşi verde, odată cu sosirea toamnei pe meleagurile româneşti, am observat pe ici, pe colo, nişte galbene frunze. Era semn că mai trecuse o vară şi că toamna îşi preluase atribuțiunile. Treptat-treptat, mai timid poate decât în alte locații aflate sub mrejele toamnei, podoaba verde a copacului se transforma într-una galbenă. Câtă asemănare între podoaba verde a mesteacănului şi podoaba capilară a ființei umane! Şi noi, ființele umane, suntem supuse unor întregi schimbări, odată cu succesiunea anotimpurilor. Podoaba unei femei este frumusețea părului, pe care ea, femeia, şi-l îngrijeşte cu dăruire, pasiune, hărnicie. Asemenea şi în cazul mesteacănului în abordare, coroana de frunze constituia podoaba sa de aur.

Cu fiecare anotimp ce trece, şi ființa umană trece şi se petrece, iar schimbările-i sunt observabile în firele albe de păr, care apar în podoaba-i capilară, în ridurile uşoare sau pronunțate de la încheietura ochiului, în lipsa de elasticitate şi de fermitate a pielii etc., asemenea mesteacănului, despre care vă vorbeam, şi căruia începuseră să i se îngălbenească frunzele.

De fapt, este chiar o similitudine între trecerea şi petrecerea ființei umane prin viață şi ciclicitatea anotimpurilor prin reprezentanții săi. De această dată, elementul-reper l-a constituit mesteacănul, în calitate de reprezentant al mediului vegetal.

Îmi aminteşte, parcă, de salcâmul din romanul lui Marin Preda: ,,Moromeții". Salcâmul constituia pilonul satului şi al existenței umane din Siliştea-Gumeşti. Evenimentele familiale sau politice, tradițiile oamenilor, culesul recoltei, uniunea familială şi sătească erau toate protejate şi păzite de ,,salcâmul-minune".

Odată cu tăierea salcâmului, familia lui Ilie Moromete se destramă, iar satul îşi pierde din farmecul său.

Aşa se va întâmpla şi cu mesteacănul menționat: odată cu intrarea toamnei în drepturi, podoaba sa corolară va îmbrătrâni şi frunzele vor părăsi copacul-mumă, treptat-treptat, aşternându-se ca un covor, pe reavănul pământ. Mesteacănul va rămâne dezgolit de haina-i verde, aşteptând o nouă primăvară, care să-i poată reda frumusețea-i.

Asemenea mesteacănului, şi omul îşi va recâştiga pofta de viață, energia pierdută în anotimpurile reci, cheful de a cânta şi a petrece, odată cu revenirea primăverii. Însă bătrânețea nu va mai putea fi înlocuită de o nouă tinerete, chiar dacă primăvara va reveni pe tărâmurile noastre.

Spre deosebire de natură, care este într-o continuă schimbare şi revenire la tinerețe când primăvara îşi vine în simțire, reocupându-şi locul cuvenit, omul îşi continuă acelaşi curs al vieții, indiferent de succesiunea anotimpurilor: primăvară-vară-toamnă-iarnă.

Astfel, îmi vin în memorie, versurile lui Mihai Eminescu, din poezia ,,Revedere":

[,,Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,]
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele".

(,,Revedere" în Convorbiri Literare, XIII, 7, 1 octombrie 1879)