Poate părea atipic să vorbesc despre mare în timp de
toamnă, însă acum, s-au așezat lucrurile, ca să dau frâu liber imaginației
pentru a zugrăvi în culori artistice, impactul pe care marea mi-l lasă în
suflet.
Am prins marea-n palme și nu i-am mai dat drumul! De ce
afirm aceasta? Fiindcă marea reprezintă o prelungire a sufletului meu!
Acest sentiment profund îl am ori de câte ori mă
întâlnesc cu marea! Iar eu, în fiecare an, îmi întorc privirea spre mare! Deși
s-a instalat toamna, gândul meu este tot la mare și mi-o aduc în prim-plan, de
fiecare dată, când am această oportunitate, materialul acesta fiind scris de
mult timp, însă publicat de-abia acum, în toamnă!
Ador marea cu albastrul ei infinit, cu vuietul puternic
al valurilor, care se sparg de țărm, cu acel țipăt prelung pe care îl scot
pescărușii, parcă în căutarea identității!
Iubesc marea, fiindcă în fiecare an, povestea ei, a
mării, este una nouă și inedită!
Privesc în largul mării albastre-turcoaz, este liniște,
dar este și zgomot, este somn, dar este și bucurie!
Este acea bucurie de a fi într-un loc cu totul altfel!
Într-un loc în care marea se prelungește interminabil, în infinit!
Stau pe țărm cu privirea ațintită spre acel albastru de
neatins atât fizic, cât și din privire...
Admir marea care cu ale ei valuri îmi îmbracă corpul
într-o rochie albastră de mătase, iar valurile înspumate ale mării îmi mângâie
obrajii! Atât de frumooos!! Atât de sublim! Atât de real!
Îmi simt marea aproape asemenea unei prietene de suflet!
O îndrăgesc, deoarece îmi aduce liniște, pace interioară, îmi oferă iubire, un
gând bun și atât de multă calmitate!
Tu, cititorule, când ai vizitat ultima dată marea
albastră și cu ce impresii ai rămas întipărite în memorie?
