Blog personal. Îmi place să scriu!

 Mutari internationale
Se afișează postările cu eticheta Iubire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Iubire. Afișați toate postările

joi, iulie 25, 2019

Vara – un anotimp conturat de penelul unui artist

Flori

Din punctul meu de vedere, florile relaxează ochiul, privirea, sufletul şi inteligenţa umană. Ele au acel „ceva” din puritatea şi candoarea îngerilor „căzuţi” pe pământ. Religios vorbind, se afirmă, în literatura de specialitate, faptul că florile sunt, de fapt, la origine, „îngeri”, care metamorfozaţi în chip de floare, veghează existenţa omului cât timp acesta trăieşte pe acest pământ. Este posibil ca, pornind de la această idee, omul să-şi decoreze locuinţa cu tot felul de specii de flori.

Însă atenţie! Unele flori pot fi şi dăunătoare omului! Şi, de aici, au derivat, de-a lungul timpului, tot felul de polemici, pe care doresc „să le trec cu vederea”. J

Poate că afirmaţiile religioase predomină, dat fiind faptul că fiecare om are un înger păzitor al său.

Cert este faptul că iubesc florile! Simt în ele, privindu-le, ceea ce nu pot descoperi la fiinţa umană, în general vorbind: bunătate, frumuseţe, puritate, candoare, delicateţe, sensibilitate, iubire, recompensă prin darul înfloririi. Chiar dacă sunt şi flori, pe care nu le-am văzut vreodată înflorind propriu-zis, ci le-am admirat doar „buchetul” de frunze, chiar şi aşa, le îndrăgesc pe toate.

În acest sens, versurile lui George Coşbuc din poezia Vara sunt elocvente pentru a evidenţia frumosul verii şi al naturii, în forma sa pură:

            „Cât de frumoasă te-ai gătit,
            Naturo, tu! Ca o virgină!
            Cu umblet drag, cu chip iubit!
            Aş vrea să plâng de fericit,
            Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!”... (George Coşbuc, Vara)
           
Să vă zâmbească vara şi să vă bucuraţi de frumuseţea-i incomensurabilă!

vineri, mai 11, 2018

Orhideea – Frumuseţe într-o floare

Orhidee albastra
Foto: Facebook
De ce iubim orhideele? Le iubim, pentru că sunt creaţii ale Bunului Dumnezeu, zămislite pe acest pământ. Le iubim, pentru că sunt născute din obişnuitul şi din firescul lucrului bine făcut. Le iubim, pentru că sunt splendide alături de alte frumoase creaţii, pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor, ca să se bucure de ele de-a lungul vieţii.
           
Toate orhideele sunt superbe: atât cele naturale, cât şi cele hibridizate şi, respectiv, cele colorate artificial: orhideele de-un albastru intens, cele de-un roşu aprins sau de-un verde crud asemănător firului de iarbă, apărut la începutul primăverii etc.  
           
De curând, mi-a fost dăruită o splendidă orhidee albastră. Orhideea albastră alături de cea roşie sunt considerate „minuni” ale naturii-umane!
           
Ce m-a frapat, în mod deosebit, a fost coloritul albastru al orhideei: un albastru intens, puternic, un albastru pronunţat din punct de vedere cromatic. Imediat, mi-a venit în minte perioada în care eram copil şi obişnuiam să pun cerneală albastră în vaza cu narcise de-un alb pur. După un timp, coloritul alb al narciselor devenea unul albastru-intens. Cu această secvenţă a copilăriei mele am asociat momentul când mi-a fost oferită orhideea albastră.
           
Eram convinsă că orhideea albastră a fost colorată artificial. Într-adevăr, orhideele albastre sunt superbe alături de toate celelalte specii de orhidee.

Adusă în climatul camerei, dintr-un hipermarket sau dintr-o florărie, pentru că planta suferă în urma colorării artificiale: florile încep uşor-uşor, să se ofilească, deşi, în mod obişnuit, florile orhideei stau înflorite o bună perioadă de timp, iar verdele închis al frunzelor, prin care circulă cerneala, începe să se îngălbenească.
           
De aceea, cu riscul de a repeta o idee, pe care am mai precizat-o cândva, evidenţiez faptul că TOT ce mai este încă NATURAL, şi anume: fructe, legume, plante, în general vorbind, este cu mult mai sănătos şi cu mult mai sigur consumabil decât ceea ce este supus artificializării. În timp, cu toţii vom suferi: fie oamenii, fie plantele, fiindcă nefirescul spre nefiresc duce şi ne duce.
           
Prin urmare, haideţi să alegem naturalul şi firescul în tot şi-n toate, evitând,  astfel, consecinţele neplăcute ale frumosului artificial!
           
Să fiţi iubite (i) în tot şi-n toate cele bune!

joi, mai 03, 2018

Lalele, lalele, frumoasele mele lalele!

Lalele, lalele, frumoasele mele lalele
Foto: anitanna.wordpress.com
Lalelele sunt flori specifice primăverii şi din punctul meu de vedere, le iubesc pentru frumuseţea, coloritul, delicateţea, suavitatea şi sublimul lor.

O simplă şi firească întrebare, care mi-ar putea fi adresată referitor la aceste plante, ar fi aceasta, şi anume: de ce iubesc lalelele?!

Iar răspunsul meu ar fi unul natural şi cât mai dezinvolt cu putinţă: iubesc lalelele, pentru că se topesc în lumina soarelui de mai! Pentru că sunt frumoase, deosebite şi emană atâta primăvară! Pentru că, în funcţie de colorit, fiecare lalea exprimă un sentiment, o trăire a fiecăreia dintre noi, reprezentantele sexului frumos, cele care ne identificăm cu aceste flori şi cu această bogată paletă coloristică.

Iubesc lalelele, fiindcă ele exprimă dragostea eternă şi divină! Pentru că aceste flori sunt cu-adevărat frumoase prin structura lor, prin graţia pe care o oferă admiratorului, prin gingăşia lor, prin suavul parfum desprins din aşa-zisa „corolă de minuni a lumii”.

Primăvara uimeşte şi ne uimeşte prin frumuseţea florilor sale de sezon!

Din punctul meu de vedere, dacă primăvara nu observ lalelele în plenitudinea lor, prin pieţe, prin florării, prin grădini, atunci pentru mine, încă nu a venit primăvara. Dacă lalelele nu şi-au făcut prezenţa cu-adevărat în adâncul sufletului meu, atunci chiar nu este primăvară!

Şi-mi vin în minte versurile lui Luigi Ionescu: Lalele, lalele...

„Lalele, lalele,
Frumoasele mele lalele,
Cât îndrăgesc aceste flori
Cu chipul în multe culori.

Lalele, lalele,
Sfioasele mele lalele,
Ei îi vorbiţi în locul meu
Şi-i spuneţi ce-aş vrea să-i spun eu.

Speranţe aţi trezit în orice îndrăgostit
Şi-n lume câte graiuri petalele-au vorbit,
Iar roşu-nflăcărat ce-n gură vi l-au dat,
În clipa când v-au sărutat.

Lalele, lalele,
Frumoase ca visele mele,
Suntem uniţi şi fericiţi,
Lalele, lalele înfloriţi,
Lalele, lalele înfloriţi!”

Aşadar, iubiţi primăvara şi iubiţi anotimpul, respectiv, anotimpurile cu care vă identificaţi, fiindcă fiecare anotimp îşi are frumuseţea şi unicitatea sa!

joi, ianuarie 11, 2018

Fără sare şi fără piper

Fără sare şi fără piper
Foto: Google Images
Ne grăbim... Spre ce ne grăbim oare?... Spre serviciu, spre casă, spre o bibliotecă, spre un supermarket... fiecare se grăbeşte să ajungă într-un loc, la o activitate... Ne grăbim. Mereu şi mereu... ne grăbim... până când oare ne vom tot grăbi?!

Nicio fiinţă dotată cu raţiune nu are cum să-şi dea seama cât timp ne vom tot grăbi... Ne grăbim indiferent de vârstă: copii, tineri, bătrâni...

Cândva, tindeam să cred faptul că bătrânii ar fi mai întelepţi şi ar avea mai multă răbdare. Se pare că timpurile s-au schimbat şi nu, în bine, iar unele persoane de vârsta a III-a se controlează destul de greu sau deloc: trec pe lângă tine sau peste tine, se aşază în faţa ta, chiar şi atunci când tu, om politicos, stai la rând, ca să achiţi ceea ce ai cumpărat. Şi îmi vin în minte câteva versuri din Nunta Zamfirei, de George Coşbuc: „Sunt grei bătrânii de pornit,/Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit”! Copii, tineri sau bătrâni, indiferent de vârsta pe care o avem, fără un strop de sare şi de piper în atitudine, riscăm să devenim ursuzi, supăraţi pe viaţă, necăjindu-i prin comportamentul nostru pe ceilalţi oameni, cu care intrăm în contact.

O situaţie asemănătoare este evidentă şi la cumpăna dintre ani, când încep să curgă urările: „La mulţi ani cu sănătate, cu belşug, cu armonie, cu înţelepciune etc., etc.!”, dar oare încercăm să fim mai înţelepţi în noul an?

Este ca şi cum ne-am dori să mâncăm o mâncare gustoasă, dar uităm să punem sare în ea. Ce să mai spun despre piper? Mâncarea ar căpăta un gust cu mult mai bun, dacă, pe lângă sare, am adăuga şi puţin piper în conţinutul ei.

Nu degeaba fata mică a împăratului îşi iubea tatăl ca „sarea-n bucate”, iar rezultatul s-a concretizat în alungarea din împărăţie a fetei împăratului chiar de tatăl acesteia:

„– Cum mă iubeşti tu, fata mea?
 – Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina… văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era”.
……………………………………………………………………………..
       – Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!” (Sarea în bucate, de Petre Ispirescu; (sursa: povesti-pentru-copii.com).

Se ştie că organismul uman are caracteristica de readaptare în funcţie de anumite circumstanţe; prin urmare, dacă urmezi un regim alimentar şi nu ţi se permite să mănânci cu sare, atunci, odată cu trecerea timpului, mâncarea va „avea gust” şi fără sare.     

Dar ce faci cu viaţa, în general vorbind, dacă nu o condimentezi cu puţin piper şi nu-i oferi necesarul de sare de care are nevoie?!

Răspunsul este unul vizibil: ne călcăm în picioare în mijloacele de transport, la cumpărături, în hipermarketuri, ne atribuim cuvinte injurioase, deşi nu ar fi cazul într-o societate civilizată şi evoluată, ne uităm urât unii la alţii fără motiv sau, poate, cu un „motiv” neîntemeiat.

Astfel, cu sare şi cu puţin piper în comportament, am fi mai altfel şi, cu siguranţă, am fi cu mult mai bogaţi şi cu mult mai evoluaţi intelectual, am fi, evident, compatibili secolului în care trăim: al XXI-lea.   

Să fiţi iubiţi, pentru că iubirea înalţă inima şi te face fericit (ă)! J

marți, septembrie 27, 2016

Am uitat…

Am uitat…
Foto: Google Images
Am uitat

Am uitat să cer iubirii
Şi-mi era atât de dor...
Să mă nasc NUMAI din iubire
Şi din iubire să NU mai mor.

Pur şi simplu...am uitat...


Am uitat şi chiar de mine,
Am uitat şi de uitare...
Am uitat şi de chemare...
Ce să spun, DAR, de...strigare....?!

Pur şi simplu...am uitat...