Blog personal. Îmi place să scriu!

 Mutari internationale
Se afișează postările cu eticheta Amintiri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Amintiri. Afișați toate postările

vineri, februarie 22, 2019

De ce sunt tablele atat de apreciate inca si care este povestea lor

Table magnetice
In ciuda faptului ca s-a instalat de mult epoca PowerPoint-ului si a proiectiei digitale, tabla magnetica are inca o aura traditionala si este foarte apreciata de utilizatori. Tabla este cea care trezeste amintiri placute si nostalgie.

Asocierea dintre tabla magnetica si mediul scolar
Tabla a fost folosita inca din cele mai vechi timpuri, chiar daca atunci oamenii nu aveau la dispozitie o tabla magnetica. In secolul al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea, chimistii -  de la Louis Pasteur  la Marie Curie - au fost fotografiati sau pictati tinand in mana un balon de sticla si avand in spate sau langa ei o tabla plina de ecuatii.

Fizica este o disciplina mai tanara. Si fizica teoretica este mai recenta - generatia lui Einstein a fost prima care a facut un efort distinct in acest sens. Dar alegerea tablei ca imagine arhetipala a fizicianului pare sa spuna ca fizica este in mod inerent cerebrala, definita prin idei matematice abstracte inscriptionate cu creta.

Aceasta conceptie se datoreaza probabil lui Einstein. Fotografiile cu Einstein il prezinta stand langa o tabla acoperita cu semne matematice de o complexitate evidenta. Puterea evocatoare a ecuatiei ca formula magica, ca si cum ar fi o „incantatie” gnostica pentru a debloca secretele universului, este o imagine cu radacini in traditia renascentista a magiei naturale. Dar de ce se considera ca scrisul pe tabla face oamenii mai puternici?

Negrul era elementul de baza. Inventarea tablei este atribuita unui profesor scotian numit James Pillans care, la inceputul secolului al XIX-lea, a pus multe bucati de ardezie alaturi, astfel incat vechea practica de a scrie pe ele cu creta putea sa transmita informatii si ilustratii mai complexe. Dar aceste dispozitive de scriere ar putea fi mult mai vechi.

Indiferent de originea lor, pana la mijlocul anilor 1800, aceste table au inlocuit lemnul acoperit cu o vopsea neagra si groasa si puteau fi curatate cu o carpa uscata sau cu buretele. Chiar daca ideea de a scrie pe o tabla pare banala, in realitate, este mai mult de atat si inca de la inceput tabla a fost apreciata la adevarata sa valoare. Acum tabla este apreciata de angajatii companiilor si de personal.

Atunci cand se strecoara greseli, utilizatorul trebuie doar sa stearga ce a scris si va disparea pentru totdeauna. Nu exista nicio defectiune ce poate strica totul, asa cum se intampla cu proiectoarele care se pot arde, pot consuma curent si se pot strica in momente importante.

Tablele albe pe care se scrie cu marker colorat nu acumuleaza praf si sunt la fel de usor de utilizat. In momentul stergerii tablei, nu va cadea creta acoperind totul in jur intr-o pulbere alba. Inca de la instalarea unei table la birou se va vedea cum angajatii vor fi nerabdatori sa scrie pe ea.

Acest lucru se intampla tocmai pentru ca tabla le aduce amintiri placute si pentru ca vor sa se mai simta din nou copii. La sedinte, tabla isi va dovedi utilitatea, pentru ca informatiile vor ajunge mai repede la toata lumea atunci cand vor fi schitate pe o tabla.

marți, martie 06, 2018

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Fericire
Foto: Facebook
Mereu mi-au plăcut versurile lui Nichita Stănescu. Poate că, în frumuseţea anumitor versuri, m-am regăsit şi, încă, mă regăsesc.

Astăzi, citind rubrica „Amintirile mele de pe Facebook” [(este bun şi chiar util şi Facebook-ul acesta la ceva; glumesc, bineînţeles J], am redescoperit frumosul vieţii exprimat în lirica lui Nichita Stănescu şi bucuria de a trăi viaţa din plin odată cu ireversibilitatea fiecărei clipe din noi.

O poezie cu suflet şi despre suflet!

Să ne bucurăm recitindu-l pe Nichita Stănescu!

    „Ce bine că eşti”, de Nichita Stănescu
„E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”.