Blog personal Mihaela Hriban

 Mutari internationale
Se afișează postările cu eticheta 13 Mai. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 13 Mai. Afișați toate postările

luni, mai 13, 2024

13 Mai - Ziua Internațională a Dorului

 

Ziua Internațională a Dorului
Foto: Pinterest


Astăzi, 13 mai, este Ziua Internațională a Dorului. Sentimentul „dorului” este dificil de a fi definit şi are multe explicații şi în dexonline.ro. Printre cele câteva sensuri ale cuvântului „dor”, desprinse din dexonline.ro, menționăm:


DOR, doruri, s. n. 1. „Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie”. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. „Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință”. 3. „Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe)”. 4. (Pop.) „Durere fizică. Dor de dinți
. 5. „Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva)”. De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. „Atracție erotica”. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = „fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare”. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).

Când vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba româneasca are dreptul să fiinţeze în lume, te grăbeşti să invoci cuvântul „dor”. Dar îndată, apoi, te cuprinde sfiala. Cum să invoci un lucru atât de ştiut şi de spus de vreo sută de ani încoace, încât probabil s-a vidat de orice sens, dacă nu cumva s-a încărcat de toate nonsensurile? E zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea. Şi trebuie să ceri iertare bunului-gust, ca să mai poţi spune un cuvânt în această materie sau zeilor gândirii exacte, pentru tot ce e vag, insesizabil şi de neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor.


Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba, o clipă, ci, despre formaţia şi funcţia lui. Oricât ai vrea să ocoleşti cuvântul, nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el, peste lecţia lui, în rătăcirile prin limba noastră. Ba lecţia lui este de aşa fel, încât te întrebi dacă orice adâncire în această limbă, spre a nu mai vorbi de orice rătăcire, nu reprezintă până la urmă o simpla „introducere la dor”.


Să presupunem că aşa este şi să luăm de la dor numai cât ne trebuie, spre a nu mai vorbi multă vreme despre el. Idealul ar fi să nu mai vorbim defel.


Grecii nu aveau termenul de „iluzie”, s-a spus, şi nici nu aveau nevoie de el, pentru că, în ceasul lor plin, tot ce era esenţial pentru ei stătea sub semnul iluziei. La fel şi noi cu dor.


Prin formaţia sa, „dor” are ceva în el de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire şi nu, o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere, însă nu pricepi bine cum.


Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană, capacitatea lor de compunere. Dar este aici o contraparte, la care nu ne gândim întotdeauna, aceea că în orice compunere, stăruie un anumit mecanism: iei două cuvinte, le alipeşti de altul şi scoţi un al treilea. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe „dor”, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: plăcere de durere. Aşa făcea el cu o mulţime de cuvinte, chiar cu cele opuse ca sens: prietenie şi duşmănie se exclud, dar el spunea 
philoneika, prietenie de duşmănie, de adversitate şi obţinea un al treilea cuvânt. Este simplu si sigur, lipsit de orice subtilitate lingvistică, dar, fireşte, subtil semantic. Şi la fel, face limba germană, în cazul dorului, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, patima de Sehnen, năzuire dacă nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pe suchen, a căuta şi să spui atunci că se obtine în cuvântul german: căutare de negăsire.


Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi plăcere şi durere. N-avem geniul compunerilor, ba chiar ele, cu mici excepții, ne sună prost, ca de pildă, cu de-legatoriu şi mare-grăitoriu. Simţim limpede, chiar în cuvintele ce s-au impus vorbirii că este în joc o alipire; ca propăşire este propăşire şi binefăcător este bine-făcător.


Este virtutea noastră, de care vorbesc istoricii culturii şi ai artei, de a da o „sinteză specifică”. Sinteza reprezintă la noi o contopire, cu o compunere. Sub atâtea influenţe, au atâta substanţă, gata creată, care ne vine din toate părţile lumii, te-ai fi aşteptat să se ajungă aici la sincretism, adică la o armonizare exterioară, mai degrabă decât la o armonie nouă. A ieşit însă o armonie nouă – spunem noi şi o spun şi alţii. Sau a ieşit o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou, şi aceasta se vede limpede în cuvinte şi în prototipul lor, „dor”. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate sub câte o cununie, din două cuvinte de sex deosebit, dacă nu, din mai multe. Sunt formate fără o cununie exterioară; am putea spune din cea neinspirată nuntă.


Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvântului dor, născut şi el sau, poate, mai ales el, din cea mai neinspirată nuntă. Acum să arătăm care e funcţia lui.


Aproape în toate cuvintele mai de preţ, care-ţi ies înainte – şi în mai toate cele despre „creaţie şi frumos”, pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte -, este undeva o zonă pe care ne gândim s-o numim provizoriu, de „dor”. Nu se întâmplă aşa numai ca cele ale frumosului; se va întampla parcă şi cu cele ale urâtului („Oh, urât, urât, urât/ Boala fără crezământ”), dar, mai ales, se întamplă cu cele care exprimă creaţia, lucrarea, facerea şi făcutul, cum ar fi: făptura sau întruchiparea, ispitirea, alcătuirea, întocmirea, a zidi, a făuri, a dura, a săvârşi, desăvârşi, chip sau închipuire, şi cine ştie câte altele vor mai veni să ne cheme către ele.


Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvântului – spre a o numi doar în plan afectiv, deşi zona are din plin şi un sens logic, cum vom vedea îndată -, o zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine. „Ocupă-te şi de mine”, pare a-ţi spune câte un cuvânt, când te apleci peste universul din care face el parte: „spun şi eu ceva, sunt şi eu o făptură mai deosebită a limbii: port şi eu ceva nerostit în spusa auzită”.

Ce să fie zona aceasta? Este, oare, dincolo de semnificaţia cuvântului, înţelesul lui, subînţelesul lui, laolaltă înţelesul? Este, oare, nespusul, laolaltă spusul sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvântului? Este în orice caz un fel de câmp al cuvântului şi cu aceasta am putea vorbi un limbaj mai apropiat de cel al gândirii ştiinţifice, care ar avea tot dreptul să extindă asupra culturii umaniste o teorie a câmpurilor, atât de lămuritoare în cealaltă jumătate a culturii.


Există un fel de câmpuri logice, în sânul cărora se petrece o cuplare a individualului cu generalul, ca un fenomen originar în logică. (Pleci aici, într-adevăr, de la împrejurarea că un fapt stă sub o lege că individualul este totuşi expresie a generalităţii, aşadar, că orice fapt dat gândirii deschide cu el un câmp de generalitate logică).


Iar la fel se poate vorbi acum de câmpuri semantice sau de câmpuri pur şi simplu, în sensul orizontului pe care-l pot deschid unele cuvinte.


În fapt, fiecare cuvânt suscită un câmp, iar dacă ecuaţia de „câmp” e simplă la cele mai bune dintre ele, ea nu e lesne de găsit la cele câteva care fac aurul limbilor. În zona aceasta a cuvântului, unde nu încape întotdeauna comunicare, este totuşi loc pentru o înţelegere mai intimă. Iar dacă denumim încă o clipă – până ce va veni cineva să faca o potrivită teorie a câmpurilor – prin „zona de dor” această margine din jurul cuvântului este, pentru că funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor.


Căci, într-un sens, fiecare cuvânt e o durere, aşa cum fiecare carte era „o boală învinsă” după vorba poetului. Dacă lucrurile acestea ar putea avea sens dincolo de planul afectiv, este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rost, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat. Dar ca la cuvântul „dor”, unde apărarea pe nesimţite plăcerea în durere, ceva în lipsa aceasta de identitate desăvârşită, a cuvântului îi dă fascinaţia.


Şi atunci stai în faţa cuvintelor, cum stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o spunem? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă. Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont, ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative, un fel de „Introducere la dor”, aşadar, cum sunt cuvintele româneşti de care amintirăm. (Constantin Noica, „Introducere la dor”)

(Text preluat de pe scriitoriclasici.blogspot.com)