vineri, mai 22, 2015

Primăvara – un anotimp al ruperii tăcerii – partea a doua

Primăvara
Într-un articol anterior, puneam în discuţie frumuseţea primăverii şi denumisem acel articol Primăvara – un anotimp al ruperii tăcerii.

Astăzi, dragii mei, aş dori să mai punctez câteva aspecte ale frumuseţii primăverii! Pentru că, din punctul meu de vedere, anotimpul primăvara este prea frumos, plăcut, regenerant din punct de vedere sufleteşte, dar şi spiritual, ca să fie abordat într-un singur articol! Recunosc faptul că ador frumosul în toate manifestările sale! Dar natura mă fascinează, mă încântă, mă impresionează într-o manieră foarte plăcută atât sufletului meu, cât şi spiritului!

Ador plimbările prin aerul primăverii, chiar dacă, uneori, vântul devine mai agresiv, ca în aceste zile de mai, dar, din perspectiva mea, natura reprezintă calea prin intermediul căreia eu „înfloresc” în interiorul meu! Şi timpul este prielnic: nici prea cald şi nici prea rece. Astfel, ne putem îmbrăca relativ sumar, însă putem avea în vecinătatea noastră şi o jachetă care să ne apere de acest vânt rebel, ce persistă de câteva zile! Şi suntem capabili să observăm un aspect pozitiv al primăverii şi anume: îmbrăcatul lejer, eliminând, astfel, hainele groase şi greu purtabile din timpul iernii.

Nu ştiu dacă pentru voi, dragii mei cititori, primăvara aduce atâta bucurie şi linişte sufletească, dar, în ceea ce mă priveşte, primăvara mă „trezeşte” cu adevărat la viaţă! Primăvara constituie „calea” prin care mintea şi inima sunt în comuniune. Viaţa omului, ca dar divin, îşi urmează cursul în funcţie şi de rotirea anotimpurilor şi de coloristica acestora, ce ne influenţează structura viabilă. Evoluţia spirituală şi sufletească a omului este determinată de succesiunea anotimpurilor, de schimbările ce pot apărea în timpul acestui fenomen natural, de starea de spirit trăibilă a fiinţei umane şi de toţi factorii intrinseci şi extrinseci, care îşi pun „amprenta” asupra noastră.

Asemenea firului crud al ierbii ce se înfiripă primăvara prin puterea divină, aşa şi noi, oamenii, ne naştem dintr-o „mirabilă sămânţă”, creştem, ne dezvoltăm armonios, trăim într-un mediu pe care ni-l „construim” cât mai agreabil posibil şi, treptat-treptat, „apunem” asemenea soarelui.

Consider că există o asemănare între ciclicitatea fiinţei umane şi cea a anotimpurilor. Putem afirma că, indiferent de vârsta omului, odată cu sosirea primăverii, fiinţa umană „explodează” într-o manieră frumoasă. Şi, când soarele este vesel, iar natura este în floare, simţi că te încarci, în/la „sânul” naturii-mamă cu o energie debordantă.

Iar, după înflorirea cireşilor, uşor-uşor, şi-au făcut apariţia florile de măr. Ce splendoare albă şi cât parfum emană şi florile de măr! Ce să mai spun de splendidele lalele, care şi-au revărsat frumuseţea instantaneu, odată cu sosirea timpului cald! Aceste superbe flori exprimă iubirea eternă şi divină! Prin coloritul lor multicolor, prin parfumul suav, pe care îl emană, lalelele îţi încântă privirea, îţi luminează sufletul, şi-ţi „purifică” inima.

Şi, fiindcă sunt o împătimită a naturii, în sensul pozitiv al cuvântului, şi o iubesc enorm de mult, fiecare plantă, fiecare zumzet de albine, fiecare tril al păsărilor, fiecare frumuseţe primăvăratică, toate acestea adunate îmi încântă sufletul, mi-l purifică şi-mi „ridică” starea de spirit.

Aş sta ore întregi admirând covorul galben de păpădii, „zăpada” albă a bulgăraşilor, încă înfloriţi, parfumul incredibil de plăcut al salcâmilor ce au înflorit în aceste zile splendide de mai, rozul delicat, pur şi adevărat coloristic al florilor de măceş, frumuseţea catifelată şi multicoloră a panseluţelor ce înconjoară străzile Bacăului, florile imaculate ale castanilor semeţi şi câte, şi mai câte alte frumuseţi primăvăratice... 

Luna mai este numită calendaristic – florar – iar acest lucru este de înţeles, fiindcă florile distincte prin apariţie şi denumire îşi „strigă” frumuseţea. „MaiFlorar» sau «Frunzar») este luna ierburilor. Acum se consideră că Raiul coboară pe pământ, pajiştile sunt verzi şi pline de flori multicolore, iar frunzişul pădurilor şi livezilor tresare sub adierea vântului”. (sursa: RobbyBubble.ro)

Şi, dragii mei, ce ne-am face noi, oamenii, fără frumuseţe, fără adevăr, fără respect, fără iubire sinceră şi pură, fără credinţă, fără întreaga admiraţie a acestor valori şi concepte inepuizabile?!

Din punctul meu de vedere, eu cred în toate aceste valori amintite, căci fără existenţa lor, sufletul meu s-ar topi asemenea unui fulg de nea şi mi-ar fi rece precum aisbergul. Cred şi vreau să cred în puterea regenerării fiinţei umane, în bunătatea interioară a fiecăruia dintre noi, în respectul mutual, în eliminarea suspiciunilor legate de cotidian, în iubirea francă dintre semeni, în credinţa şi puterea Divinului printre noi, muritorii, în tranchilitatea intrinsecă şi mentală a fiinţei umane, în puterea binelui exprimat în/prin fapte şi cuvinte destoinice şi, sinceră să fiu, cred chiar în reversul medaliei, foarte bine evidenţiat în clasicul proverb: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”!

Astfel, dragii mei, de aceea menţionez că odată cu sosirea primăverii şi fiinţa umană, nu doar natura, „se schimbă” prin renaştere, regenerare, regăsire a eului, dar şi a spiritului din noi!

Prin urmare, îndemnul meu este de a ne bucura, de a păstra şi respecta frumosul în toate manifestările sale şi anume: frumosul existenţial, frumosul din natură, frumosul din noi, oamenii! Haideţi să învăţăm să fim frumoşi asemenea primăverii în plenitudinea sa florală!

Vă îmbrăţisez şi vă adresez urarea: HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!!!

Vă rog să citiţi şi să meditaţi, în continuare, asupra câtorva versuri din lirica lui Lucian Blaga („Mirabila sămânţă”) şi asupra unui cântec foarte cunoscut şi specific primăverii, interpretat de Tudor Gheorghe – „Au înnebunit salcâmii”
Lucian Blaga - Mirabila sămânţă
 
„Mă rogi cu-n surâs şi cu dulce cuvânt
rost să fac de seminţe, de rarele,
pentru Eutopia, mândra grădină,
în preajma căreia fulgere rodnice joacă
să-nalţe tăcutele seve-n lumină.

Neapărat, mai mult decât prin oraşul rumorilor,
c-o stăruinţă mai mare
decât sub arcade cu flori,
voi umbla primăvara întreagă prin târguri
căutând vânzători de sămânţă.
Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am
pentru tot ce devine în patrie,
pentru tot ce sporeşte şi creşte-n izvornită.
Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în faţă
puterilor, în ipostaze de boabe,
în faţa mărunţilor zei, cari aşteaptă să fie zvârliţi
prin brazde tăiate în zile de martie.

Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deşi după spiţă alese, îmi par
seminţele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har.
În rânduri de saci cu gura deschisă -
boabele să ţi le-nchipui: gălbii,
sau roţii, verzi, sinilii, aurii,
când pure, când pestriţe.

Asemenea proaspete, vii şi păstoase
şi lucii culori se mai văd
doar în stemele ţărilor,
sau la ouă de păsări. Seminţele-n palme
de le ridici, răcoroase,
un sunet auzi precum ni l-ar da
pe-un ţărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri.

Copil, îmi plăcea, despuiat de veşminte,
să intru-n picioare în cada cu grâu,
cufundat pân' la gură în boabe de aur.
Pe umeri simţeam o povară de râu.
Şi-acuma, în timpuri târzii, când mai văd
Câteodată grămezi de seminţe pe arii,
anevoie pun capăt fierbintei dorinţi
de-a le atinge cu faţa.

De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama
de-a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminţi.

Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!
Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,
se-ascunde în fieştecare din ele, când dorm.
Palpită în visul seminţelor
un foşnet de câmp şi amiezi de grădină,
un veac pădureţ
popoare de frunze
şi-un murmur de neam cântăreţ”.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu