Blog personal Mihaela Hriban

 Mutari internationale
Se afișează postările cu eticheta Cer. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cer. Afișați toate postările

sâmbătă, iulie 29, 2023

Apa - sursă naturală purificatoare -

 

Apa
Foto: Pinterest


După ploaie, natura este inundată de curățenie. Aerul este mai proaspăt şi mai uşor respirabil. Totul stă sub semnul verbului ,,a fi".
            

Picăturile de ploaie se scurg uşor din copaci, de pe florile de vară, de pe frunzele plantelor în revărsare. Altele încă mai poposesc pe frunzele de un verde-închis văratic. Natura este frumoasă şi cere să fie mângâiată de ploaie, de fiecare dată când soarele este atât de puternic. S-a scurs ploaia din nori şi a căzut pe pământ îmbrățişându-l. La rândul său, Pământul s-a bucurat tresărind de atingerea ploii în cădere.


Şi-mi vin în memorie cuvintele lui Mahatma Gandhi: ,,Cerul sărută pământul prin ploaie, pământul sărută cerul prin flori". Mai poetic de atât, nici că se putea!
      

Îmi place ploaia, dat fiind faptul că odată cu aceasta, întreaga natură este spălată şi purificată! Sufletul omului devine mai calm şi mai echilibrat după revărsarea ploii în sânul naturii mame!!! El tinde spre linişte, calm, iubire, înțelegere, aspecte bune şi frumoase ale existenței.

Cât de frumoase sunt cuvintele lui Nichita Stănescu privind existența ființei umane pe acest pământ:

,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt". 
(,,Ce bine că eşti", de Nichita Stănescu)
     

Sunt mulți scriitori români, care sunt de părere că noi, oamenii, facem parte din natura-mumă. De exemplu, în poezia ,,Vara", de George Coşbuc, acest aspect este menționat în versurile:

,,Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină -
Natură, în mormântul meu,
E totul cald, că e lumină!"
    

În acest fel, ploaia curăță şi purifică acolo unde sufletul tânjeşte după candoare şi sensibilitate!

joi, octombrie 14, 2021

Un albastru infinit

 

Un albastru infinit
Foto: Facebook


Marea – un infinit albastru în revărsare…


Sunt multe de spus despre mare!


Ce pot eu afirma despre mare este faptul că o ador și că mă regăsesc în fiece picătură de apă, care lovește ușor sau zbuciumat țărmul mării. Iubesc marea, iar faptul că nu pot să o cuprind cu privirea în fiecare zi, mă determină să o îndrăgesc și mai mult! Ador valurile mării în zbuciumul lor. Ele poartă cu ele o poveste pe care nu am de unde să o cunosc. An de an, se lovesc de țărmul mării, spărgându-se mai ușor sau mai puternic, în funcție de cât sunt de învolburate sau nu.


Uitându-mă în zare, marea este un albastru infinit, care se contopește cu cerul la un moment dat, formând, astfel, un „tot”. Gustul apei sărate a mării, pe care o înghiți vrând-nevrând, când îți îmbăiezi corpul, este unic și-l porți cu tine până la următoarea vizită la mare. Pescărușii sunt deosebiți, însă nu numai ei…


Marea în sine este inedită și specială prin culoarea sa albăstrie, prin cântecul pe care îl creează valurile în unduirea lor, asemănătoare corpului voluptuos al unei femei frumoase, senzuale și cochete!


Pe aceste păsări ale mării – pescărușii – îi întâlnim fie pe țărmul ei, fie în anumite situații, și anume: zburând deasupra valurilor și săgetându-le cu aripile lor de un alb spre gri.


Soarele, marele rotund, cu razele-i de foc, îți învelește corpul în a sa mantie călduroasă! Nisipul îți arde picioarele încă nebronzate și încă neobișnuite cu firele de mătase aurie, care încalță piciorul după mărimea vizitatorului.


Ce imagine de vis! Un vis ce devine realitate cu fiecare călătorie, pe care o fac la mare!


Cred că marea este frumoasă în orice anotimp, care se scurge din clepsidra timpului ireversibil!

miercuri, septembrie 09, 2020

Timp de poveste

Timp de poveste
Foto: gemoan.wordpress.com

Cerul sărută pământul prin ploaie; pământul sărută cerul prin flori. Rabindranath Tagore

Lacrimi de ploaie se scuturau de pe trandafirii roşii în bătaia razelor de soare! Trandafirii îi umpleau sufletul de bucurie și de vioiciune, în trăirile-i zilnice. Parcă erau înrourați în urma ploii puternice, care se prelinsese din măreția cerului gânditor, în potirul văzduhului însetat!

Florile îi dădeau o stare de bine, de trăire intensă la vedere! Plouase mult în ultimul timp, iar bobițele de rouă persistau pe corola de catifea a trandafirilor! Picături mici, picături mari de ploaie, toate tremurau unduindu-se uşor, peste petalele roşii ale trandafirilor. Parcă un pictor le zămislise din penelu-i creator de frumuseți. În acest cadru mirific, trandafirii îşi scuturau picăturile de ploaie, de pe coloritul lor catifelat. În atingerea razelor soarelui, picăturile se asemănau cu nişte lacrimi cristaline.

Pe fața-i vestejită de soartă şi de griji, femeia privea şi admira trandafirii în frumusețea lor indescriptibilă. Pe chipu-i se prelingeau lacrimi. Să fi fost lacrimi de bucurie?! Sau de tristețe?! Numai sufletu-i ştia. Nu mai avea puterea de-a reacționa. Stătea şi admira ploaia, natura în beatitudinea sa şi grația nemărginită a trandafirilor, cu mult mai puternici, cu mult mai înălțători spre nemărginirea cerului, cu mult mai viguroşi acum, după ploaie.

Aerul era mai proaspăt, mai curat, căci ploaia adusese cu ea, purificarea naturii şi binecuvântatea ființei umane. Fusese aşteptată mult timp...

Pământul suferise cumplit, iar ploaia venise într-un moment în care oamenii încetaseră să mai creadă şi să mai aştepte...

Ploaia purificase natura, dar şi sufletul uman! Prin toată ființa-i, natura renăscuse după ploaie, lumea celor mai mici necuvântătoare se trezise, parcă, dintr-un somn adânc, pământul căpătase glas, după o lungă perioadă de secetă. Într-un dans purificator al bucuriei şi al renaşterii interioare, viața-şi urma cursul după ploile din ultimul timp.

Era magnific!... Era un timp de poveste!!! 

vineri, august 28, 2020

Petale de trandafir

Petale de trandafir

Cerul îşi risipise norii de cristal.
Trandafirii începuseră să-şi scuture petalele...
Uşor-uşor, una câte una cădea pe pământul reavăn...
Aveau şi ei povestea lor.
Şi, totuşi, atmosfera părea asemenea unui vis de sfârşit de primăvară şi-nceput de vară.
Era momentul unic, în care un boboc de floare, îmbrăcat în roua dimineții, odată cu impulsul soarelui-răsare, îşi desfăcea floarea sa de trandafir, într-o revărsare unduioasă a unei rochii vaporoase, ce părea uní sau de ce nu?!... ar fi putut avea o paletă coloristică multicoloră.
Era timpul în care natura se trezea sub oblăduirea mărețului soare, iar florile diferite îşi spuneau povestea.
O poveste de sfârşit de lună mai, luna florilor, în care culorile se împleteau, iar florile se topeau în plenitudinea lor corolară!
Petalele trandafirului curgeau odată cu adierea unui vânt pribeag de toamnă, în acest ambient al verii.
- Ciudat, nu?!
- Un vânt de toamnă-n vară?!
Era trandafirul care-şi spunea povestea: din frumoasa-i rochie de un suav alb-pur, petalele-i se desprindeau în plimbarea vântului tomnatic. În adierea lor când mai  uşoară, când mai bruscă, albele petale îşi schimbau coloritul: unele erau corai, altele deveneau roşietice, altele, gălbui, unele, roz, de parcă ar fi încercat prin nuanță să nu se îndepărteze prea mult de culoarea-mamă: albul...
În dansul lor, erau asemenea unor lacrimi de catifea, care încălzeau pământul la atingere! Totul era magnific şi divin! Numai Mărețul Creator ar putea concepe asemenea frumuseți ale naturii-mame, cum sunt florile!
Fiecare floare îşi are geneza sa, mai veselă, mai tristă, asemenea sufletului uman.
În aceeaşi manieră şi trandafirul alb spunea povestea sa suratelor, mărturisindu-le că a sa ,,corolă de minuni a lumii" a fost imaculată incipient, însă, odată cu revărsarea peste lumea-ntreagă, a Cutiei Pandorei cu ale sale stări de spirit oscilante, petalele trandafirului s-au înroşit în cădere liberă, când ființa umană a dorit să-şi exprime iubirea.
Când iubirea s-a transformat în gelozie, petalele trandafirului au căpătat culoarea galbenă. Când sentimentul prieteniei pure s-a conturat, petalele de trandafir au devenit roz.
Când omul a început să amestece toate trăirile sale în sufletu-i, ca într-un bol de cristal, petalele de trandafir au devenit în cădere: portocalii, vişinii, albăstrii, verzui, lila, mov, chiar negre etc.; altele s-au vestejit, în bătaia soarelui-apune..., iar nuanțele petalelor trandafirului pot continua la nesfârşit.
Petalele catifelate ale trandafirului spun povestea lor, soarelui, vântului, furtunii, anotimpurilor aflate într-o continuă rotire şi-ntr-o mişcare atipică actualmente şi firul epic poate continua....:
petalele roşii sau corai-roşietice ale unor trandafiri în revărsare îmi catifelează sufletul acum..., atunci...., cândva... şi mi-l vor mângâia întotdeauna, odată cu risipirea misterioasă a unui timp în timp.

joi, august 20, 2020

Soare-n apus

Soare-n apus

Soarele se lasă uşor-uşor, peste oraş. Privit din depărtare, îl poți acoperi c-un deget, atât de mic pare! În vecinătate-i, însă, nimeni nu are curajul să se apropie de mărețul Ra. Cum să te apropii?! Te-ai topi asemenea unei baghete de ceară! 

Cerul de un gri deschis ,,arde" odată cu soarele-n amurg. Fâşii de foc, împletite-n ,,săbii" viorii, străbat nemărginirea şi-nconjoară soarele, din toate părțile. Este un moment magnific. Soarele, asemenea unui cerc de foc, se lasă peste oraşul care-şi începe viața noctură. Norii mari şi pufoşi, de o nuanță cam greu descriptibilă, albicioasă, spre un gri-violaceu, plutesc alene, învelind mărețul Ra, într-o mantie protectoare. 


Este atâta frumusețe şi grandoare, atâta măreție şi splendoare, odată cu apusul soarelui peste oraşul ce, de-abia, îşi face ,,încălzirea nocturnă". Oraşul, în amurgul soarelui, vuieşte de zgomotul maşinilor de lux, de muzica cluburilor de noapte, de forfota şi de freamătul unui tineret într-o continuă dezlănțuire.

Însă mărețul Ra îşi revarsă limbile de foc ca un vulcan în erupție, peste un oraş, care nu-i spune nimic, fiindcă apusul lui este apoteotic. Iar apusul său grandios prevesteşte o nouă zi însorită şi călduroasă, vegheată de Stăpânul Cerului în planul diurn al evenimentelor în desfăşurare.

În amurg, mărețul soare pare de neclintic. Galben-roşiatic, asemenea unui cerc sau, poate, unei mingi de foc, soarele vesteşte sfârşitul unei zile. Treptat, cercul ca un bănuț nou de 50 de Ron devine o simplă jumătate, care se topeşte-n frumusețea-i aureolară... Totu-i minunat şi sublim!!!

În niciun anotimp, un apus de soare nu ar putea fi mai opulent, cu excepția verii!


Vara reprezintă anotimpul pe care eu îl îndrăgesc cel mai mult!!! Totul este vesel, plin de optimism, de pozitivitate, cu fiecare amurg al unui nou soare-n răsărit! Organismul are un tonus cu mult mai bun, iar energia sa este dată chiar de prezența mărețului Ra, care asigură corpului uman, un aport necesar de vitamina D.

Eu sunt o persoană solară, cu fiecare amurg, cu fiecare răsărit de soare!

Dacă ar fi să mă identific cu vreun anotimp, acela este vara, când pot funcționa la cote maxime, asemenea soarelui, care cu razele-i de foc, încălzeşte Pământul, oferă lumină şi căldură omenirii, înveselind atmosfera odată cu răsăritul şi apusul soarelui în atemporalitate.