Blogul Mihaelei

Este toamnă... Este linişte... Este frumos... Afară este încă plăcut...

Într-o astfel de zi de toamnă, frunzele îngălbenite ale copacilor cădeau fără încetare...

Am plecat să mă plimb prin pădure. Copacii tăceau somnoroşi... Din când în când, vântul se auzea prin frunzele colorate ale copacilor. Natura este splendidă toamna. Deşi frunzele copacilor se strâng într-un dans al toamnei, acest tablou de toamnă este învăluit de culoare, frumos, parfum, mister... şi de poezie.

Cât de impresionantă este încă toamna! Mai sunt câteva zile de toamnă, iar locul ei va fi preluat de iarnă! 

Să ne bucurăm de toamna-iarnă!

TOAMNA, îmbrăcată-n aur și cu părul său roșcat,   
A trecut pe lângă mine, m-a privit și a plecat.    
Avea ochii plini de ploaie și un zâmbet dulce-amar,   
Iar la gât purta o salbă, cu pietre de chihlimbar.    
Îi cădeau din geantă frunze... una, două, sute, mii,   
Roșii, galbene, pestrițe, frunze verzi și ruginii.    
Am privit-o cu mirare și-am strigat în urma sa,    
- Vă cad frunzele din geantă! Însă ei nu îi păsa.  
,,Ce nechibzuită-i toamna!" M-am gândit în sinea mea,  
,,Își aruncă-n vânt averea, bucură-se, cine-o vrea!"   
- E bogată, își permite! Am zis eu printre suspine,  
Fără să observ că TOAMNA, era la un pas de mine.    
Dânsa m-a luat de mână și a pus o frunză-n ea.   
-Ține minte, frunza asta-i ultima din geanta mea.    
Dup-o clipă de tăcere,TOAMNA a adăugat:  
- Nu-i bogat cel care are, cel ce dă - este bogat.

(autor necunoscut)  

Primăvara este anotimpul ce conține în structura lui însăşi anotimpul de vară prin numele lui: „prima: + „vară”, cu alte cuvinte, „primăvara”, înainte de „vara” propriu-zisă.

Aceasta presupune faptul că primăvara, într-o anumită manieră, anticipă vara.

Ne dăm seama de succesiunea anotimpurilor după anumite semne specifice, cum ar fi prezența anumitor flori în natură.

Aşadar, ghiocelul este cea mai delicată, pură şi sensibilă plantă, care anunță venirea primăverii. Albul imaculat al petalelor florii ne introduce în timpul „imaculat” al primăverii, alături de alte flori primăvăratice: toporaşii, zambilele, lăcrămioarele, bujorii, iasomia, lalelele etc.

Odată cu revărsarea trandafirilor, ne dăm seama că anotimpul de vară şi-a intrat în drepturi. Vara este însoțită de alaiul ei de flori, printre care enumerăm trandafirii, şi de mărețul soare care lumineazã albastrul senin al cerului văratic.

Trandafirii-n ofilire fac trecerea spre anotimpul de toamnă, prin prezența crizantemelor care miros a toamnă şi care parfumează sufletul omului în devenire.

Crizantemele, cârciumăresele, dumitrițele toate anunță sosirea toamnei, anotimpul frunzelor multicolore purtate de vânt în desfăşurarea sa.

Crizantemele întârziate, căci viața lor este lungă şi se prelungeşte până-n iarnă, prin structura lor florală, se continuă cu florile de gheață ce formează cununi de steluțe pe geamurile ființelor umane!

Îmi vin în minte câteva versuri din lirica stănesciană:
     

„Ce bine că eşti,/Ce mirare că sunt”... (Nichita Stănescu, „Ce bine că eşti”).
 

Iar viața-şi continuă mersul şi sensul.

S-au îngălbenit frunzele teiului.

Să fi venit, oare, toamna?!

După sărbătoarea creştină şi ortodoxă, „Adormirea Maicii Domnului", se spune în popor că natura se schimbă, iar toamna este aşteptată în viețile oamenilor.

Putem observa şi alte schimbări în acest sens. Să luăm, de exemplu, firul ierbii care, uşor-uşor, se îngălbeneşte! Păsările se pregătesc să plece spre alte ținuturi mai calde, fiindcă diminețile şi nopțile devin răcoroase, iar această schimbare este percepută atât de ființa umană, cât şi de viețuitoarele care ne înconjoară.

Astfel, natura se află în transformare, deoarece vara este pe sfârşite. Anul acesta, însă, vremea a fost încălzită de soarele incendiar al după-amiezii.

Marele rotund, ce a fost strălucitor pe cerul albastru din timpul verii, actualmente, este perceput mai palid dimineața şi de-abia în jurul amiezii străluceşte cu putere. Acest aspect este caracteristic anumitor zile din timpul săptămânii, când soarele apare puternic de după cortina de nori, căci în altele, soarele este absent lăsând cale liberă norilor albăstrii cu nuanțe cenuşii. Fructele şi legumele dau în pârg.

Treptat-treptat, este adevărat că ne îndreptăm spre toamnă, deşi suntem în luna august, ultima lună de vară. Florile specifice acestei perioade sunt daliile de un roşu închis, gladiolele în plenitudinea frumuseții lor solare, iar, prin unele locuri, mai putem zări câteva fire de trandafiri în floare.

Ce frumoşi sunt încă trandafirii, dar şi celelalte flori în revărsarea lor zilnică!  

Îmi vin în minte câteva versuri din „Crăiasa Zăpezii", de Hans Christian Andersen:

„Ce frumoşi sunt trandafirii,/Dar cad pradă ofilirii"!

Aşadar, ne pregătim de toamnă, însă suntem tot cu ochii îndreptați spre vară, vorba unui cântec românesc, ce este interpretat de cântăreața Raluka: „Ia-mi soarele din umbră".

Obișnuiam la începutul toamnei, pe 1 septembrie, să ascult melodia interpretată de Nicu Alifantis, „Emoție de toamnă”, versuri ce îi aparțin lui Nichita Stănescu și care fac parte din volumul „O viziune a sentimentelor” (1964). De ceva toamne, m-a cuprins timpul în mrejele-i ireversibile și am trecut cu vederea versurile poeziei lui Nichita Stănescu.

Iată că și anul acesta, pe 1 septembrie 2022, fiind o zi călduroasă de toamnă, am crezut că vara încă nu a plecat din fericire și, iarăși, am uitat de melodia interpretată de Nicu Alifantis, ce din punctul meu de vedere, reprezintă începutul unei zile de 1 septembrie (chiar nu mai contează anul…).

Astăzi, 23 septembrie 2022, într-o zi în care toamna într-adevăr ne bate la ușă, astăzi chiar că versurile lui Nichita Stănescu, „Emoție de toamnă”, pe notele lui Nicu Alifantis mi-au bătut la ușa casei și în suflet!  

            „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
            cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

            Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
            că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

            că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
            şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

            Şi-atunci mă apropii de pietre și tac,
            iau cuvintele şi le-nec în mare.
            Şuier luna şi o răsar şi o prefac
            într-o dragoste mare”. (Emoţie de toamnă, de Nichita Stănescu)

Așadar, să avem o toamnă rodnică în recolte și în rezultate!

În revărsarea florilor de toamnă, tot ce putem culege este dat de albul crizantemelor în floare! Frumoase, arătoase, sensibile şi fine, crizantemele sunt izbitor de atrăgătoare atât din punct de vedere floral, cât şi din punctul de vedere al parfumului tomnatic, pe care îl răspândesc!

Pitice sau înalte, acestea au o bogăție florală aparte. Legate cu străşnicie de mâna gospodarului asumat, ele îşi înalță corola de minuni a lumii, spre înaltul cerului. Sus, în plenitudinea cerului albastru, crizantemele sunt păzite de-o mână divină!

Evident este faptul că sunt colorate diferit, însă albul reprezintă culoarea purității şi a imaculatului celest.

Era ziua de naştere a doamnei Whiterose. Casa era frumos aranjată în prag de sărbătoare aniversară!

Domnul Whiterose îşi pregătise şevaletul tocmai pentru a-i dărui cadoul soției sale, în pragul aniversării.

Doamna Whiterose împlinea 40 de ani. Aşadar, trecea în a doua etapă a vieții sale, astfel încât domnul Whiterose se gândise să-i ofere soției sale, un cadou cu totul şi cu totul deosebit.

Trandafirii de un alb imaculat erau frumos aranjați pe masa de sărbătoare.     

Doamna Whiterose nu ajunsese încă acasă, fiind plecată la cumpărături. Prin urmare, domnul Whiterose avea timpul necesar să-i pregătească cadoul, ştiind că soția lui petrecea un timp îndelungat, ca să-şi cumpere ceea ce-i plăcea cu adevărat.

Se gândise să surprindă în pictura de pe şevaletul său, albii trandafiri, pe care îi cumpărase soției sale, şi pe care îi admira, prin ochiul său de artist! Erau admirabili: de un alb imaculat şi pur, catifelați asemenea unor bulgări de nea. Parcă aşteptau în vaza de pe masa din sufrageria locuinței lor pentru a fi pictați de dl Whiterose.

Cât erau de minunați: o adevărată splendoare albă!

Dl Whiterose începuse să surprindă prin ochii săi de pictor, albii trandafiri.

Deodată, în mijlocul activității sale, fereastra camerei se deschise din cauza vântului tomnatic. Ciudat... petalele trandafirilor căzuseră brusc pe fața de masă...

Ce se întâmplase oare?!

Dl Whiterose rămăsese încremenit de uimire, cu penelul în mână.

- S-au scuturat trandafirii! gândise el. 

De ce oare? Erau proaspeți şi păreau atât de vii în vaza cu flori?! 

Nu mare i-a fost uimirea când în adierea vântului de toamnă, care deschisese fereastra camerei unde se afla dl Whiterose, vântul a adus cu el, în periplul lui, crizanteme albe, care aşteptau, parcă, să fie aşezate în vază de dl Whiterose, în locul trandafirilor care se scuturaseră.

- Şi, totuşi, ce se întâmplase oare? Care era explicația acestui fenomen inedit?

În mod cert, era toamnă! Iar trandafirii, pe care dl Whiterose încercase să-i surprindă pe pânza sa de artist, îşi căutau anotimpul: anotimpul de vară, atât de confortabil trandafirilor înfloriți, în plenitudinea frumuseții lor!!!

Dl Whiterose aşezase crizantemele albe în vază, îndepărtase uşor trandafirii ce se ofiliseră brusc şi se reapucase de pictură!

Era o nouă pictură, pe care se străduia să o realizeze, şi anume: aceea care purta cu ea parfumul crizantemelor înflorite!

Şi, poate, fenomenul petrecut nu era întâmplător!! Doamna Whiterose împlinea frumoasa vârstă de 40 de ani!

Păşea, astfel, spre o nouă etapă frumoasă din viața sa! Vântul purta în adierea sa, chemarea crizantemelor de toamnă, pe care dl Whiterose le redase atât de frumos pe pânza sa de artist la 40 de ani!

Aşezase vaza cu trandafiri pe masa din sufragerie, într-o cameră plăcută, luminoasă şi plină de căldura sufletească a gazdei primitoare!

Deodată, ca-ntr-un vis, petalele trandafirilor căzuseră asemenea unei ploi de vară! Să fi fost, oare, vis sau realitate?! De ce să fi căzut?!

Şi unde vor fi căzut?

Erau încă proaspete şi, totuşi, căzuseră: unele, zdrențuite şi ofilite, altele luminoase şi irizante asemenea soarelui care le încălzeşte cu razele-i de foc, unele erau zbârcite şi, parcă, înghețaseră instantaneu.

Ce mai rămăsese din aceşti trandafiri? Doar tulpinile şi câteva frunze, care se ofileau de dorul petalelor în adiere.

Era ciudat ce se întâmpla cu ei....

Un fenomen natural nemaivăzut îi atinsese.

Dar ce oare?!

Numai de pe obrazul fetei i se prelingeau doar lacrimi de bucurie!!! Realiza cu fiecare petală căzută că natura este splendidă: cu fiecare floare, ce răsare, cu fiecare petală scuturată de vânt şi de ploaie, cu fiecare viețuitoare în parte, cu fiecare ființă umană în desăvârşirea-i!

De ce adiau petalele în periplul lor?!

Ceva miraculos se petrecuse încă de la poticneala frunzelor....

Uitându-te cu atenție, însă, fenomenul devenea explicabil: petalele îşi căutau, într-adevăr, ,,anotimpul". Cele zvelte şi proaspete, care rămăseseră bine-înfipte în corola trandafirului îşi căutau ,,vara". Cele ce tindeau a se revărsa îşi căutau ,,primăvara". Cele ce căpătaseră un colorit autumnal îşi căutau ,,toamna", iar petalele înghețate şi brumate, care căzuseră pe masa gospodinei, pur şi simplu, îşi căutau ,,iarna"!

Era un fenomen unic şi, aproape, indescriptibil, pe care numai ochiul fin şi atent al pictorului l-ar putea reda prin culoare, dăruire, talent şi prin zămislirea creației în procesul devenirii!

Să ne reamintim de lirica lui Tudor Arghezi.

Autorul a fost poet, prozator, artist dedicat poeziei ,,boabei şi a fărâmei".

Lirica sa implică aspecte diverse din punct de vedere tematic: viață-moarte, credință-tăgadă, creație, Divinitate, căutarea eului existential etc..

Să ne transpunem în lirica poetului, făcând apel la ciclicitatea vieții umane: naştere-adolescență-maturitate-moarte, prin intermediul versurilor poemului:

,,Niciodată toamna"..., un poem uşor de înțeles la o primă citire, dar cu înțelesuri profunde! Se observă un paralelism între ciclul vieții omului şi cel al scurgerii timpului, prin succesiunea anotimpurilor:

,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,
Sufletului nostru bucuros de moarte..."

Să ne bucure frumusețea versificației lui Tudor Arghezi! Şi moartea face parte din viață!

,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid așternut e șesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca niște urcioare
Cu vin îngroșat în fundul lor de lut,
Stau în țărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzește, scuturând în sus
Foile,-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nențeles,
Și cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes".

Fiecare anotimp are o floare prin intermediul căreia se identifică.

Astfel, primăvara se identifică cu ghiocelul; vara, cu trandafirul; iarna, cu ,,florile de gheață", iar toamna, cu minunata crizantemă!

În culori diverse: albe, galbene, vişinii, oranj, albe cu ,,sclipiri roşietice", lila etc., toate creează un superb covor de flori, pe care toamna îl etalează cu o distinsă grație, privirii omului! Alături de covorul de frunze multicolore, care este specific toamnei, covorul floral de crizanteme uimeşte ochiul şi ne încântă prin mirosul pe care crizantemele îl împrăştie în aer.

De fapt, crizantemele miros a toamnă. Mirosul toamnei este unul unic, inedit şi poate fi perceput fie ca un amestec de crizanteme, dublat de parfumul frunzelor, care se desprind din copaci, fie ca miros de gutui coapte-n cuptor sau a fragranță îmbietoare de struguri Isabella. Acestor struguri li se mai spune şi căpşună, fragă neagră sau frăguță, fiindcă răspândesc un puternic parfum. Toamna, strugurii frăguță stăpânesc cu gratie, curțile de la țară ale oamenilor!!! Copiii îndrăgesc, cu predilecție, acest soi parfumat de struguri, deoarece bobița strugurelui este dulce şi miroase plăcut, iar coaja strugurelui este dulce-acrişoară, oferind, astfel, degustătorului un plus de vitamina C.

Toamna miroase-a pământ reavăn, peste care se scutură ploaia de frunze arămii.

În acest decor autumnal, plouă atât cu frunzele toamnei, cât şi cu superbii ciucuraşi albi de crizanteme, ce sunt aşezați în ghivece în fața florăriilor, a instituțiilor şi în interiorul piețelor. Este timpul când comercianții din zonele rurale reuşesc să-şi vândă cel mai bine, florile, fructele şi legumele coapte, care-şi aşteaptă gospodinele să le conserve pentru iarnă.

Este un timp de toamnă încă plăcut!

În ciuda frigului, a ceții matinale, a ploilor bacoviene, sunt zile în care toamna devine caldă, prin prisma soarelui care o înveleşte cu razele-i!  Nu mai sunt raze de foc specifice verii, dar sunt raze solare plăcute şi aducătoare de o stare bună de spirit şi de o lumină-n natură!

Şi da!!! Miroase-a toamnă-n crizanteme, iar parfumul lor este unul rar, pe care-I identificăm numai în sânul naturii-mume, iar, nicidecum, în sticluțele de parfum special concepute de creatorii în domeniu, parfum care ,,nu-i decât o copie", afirm aceasta, gândindu-mă la poezia ,,Primăvara", de George Topârceanu şi reamintind aici, câteva din versurile poetului:

,,Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie". (George Topârceanu, ,,Primăvara").

Şi încă miroase-a toamnă-n crizanteme şi va mai mirosi un bun timp, chiar şi atunci, când iarna îşi va face simțită prezența, iar crizantemele vor continua să miroasă a toamnă-n, iarnă. 

,,E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează". (,,Nervi de toamnă", de George Bacovia)

Într-una din plimbările-mi, observasem de la distanță, un falnic mesteacăn, care se afla lângă o frumoasă şcoală.

Înalt, bine cosmetizat încă din timpul primăverii, emana viață prin frunzele-i verzi şi aducea a primăvară, deşi toamna poposise peste copaci, prin livezi, grădini, câmpii şi pe dealuri, aşternându-şi rochia-i ruginie peste toate împrejurimile.

Era toamnă, vremea se prezenta plăcută simțurilor omului, după-amiezile erau, încă, sub puterea marelui Ra.... Era un timp de toamnă nostalgic, dar prielnic ființei umane.

În periplu-mi, m-am apropiat de acel mesteacăn, care mă fascinase, chiar de la distanță, cu podoaba-i verde. Mi-am dat seama că frunzele verzi ale copacilor reprezintă podoaba acestora, pe care o redobândesc odată cu regenerarea naturii, şi anume: în timpul primăverii. Cât de frumos era mesteacănul! Înalt, măreț, purtându-şi cu mândrie, coroana-i falnică de frunze, părea centrul lumii, deşi crescuse puțin mai lăturalnic, întinzându-şi rădăcinile spre un bloc din vecinătate. Oamenii poposeau sub coroana sa, bogată-n frunze verzi, căci acolo, era loc de relaxare, era umbră şi-ți puteai aştepta detaşat de tot şi toate, copilul venind de la şcoală. Când am poposit sub umbra-i, am stat şi i-am admirat frumusețea-i corolară. Deşi verde, odată cu sosirea toamnei pe meleagurile româneşti, am observat pe ici, pe colo, nişte galbene frunze. Era semn că mai trecuse o vară şi că toamna îşi preluase atribuțiunile. Treptat-treptat, mai timid poate decât în alte locații aflate sub mrejele toamnei, podoaba verde a copacului se transforma într-una galbenă. Câtă asemănare între podoaba verde a mesteacănului şi podoaba capilară a ființei umane! Şi noi, ființele umane, suntem supuse unor întregi schimbări, odată cu succesiunea anotimpurilor. Podoaba unei femei este frumusețea părului, pe care ea, femeia, şi-l îngrijeşte cu dăruire, pasiune, hărnicie. Asemenea şi în cazul mesteacănului în abordare, coroana de frunze constituia podoaba sa de aur.

Cu fiecare anotimp ce trece, şi ființa umană trece şi se petrece, iar schimbările-i sunt observabile în firele albe de păr, care apar în podoaba-i capilară, în ridurile uşoare sau pronunțate de la încheietura ochiului, în lipsa de elasticitate şi de fermitate a pielii etc., asemenea mesteacănului, despre care vă vorbeam, şi căruia începuseră să i se îngălbenească frunzele.

De fapt, este chiar o similitudine între trecerea şi petrecerea ființei umane prin viață şi ciclicitatea anotimpurilor prin reprezentanții săi. De această dată, elementul-reper l-a constituit mesteacănul, în calitate de reprezentant al mediului vegetal.

Îmi aminteşte, parcă, de salcâmul din romanul lui Marin Preda: ,,Moromeții". Salcâmul constituia pilonul satului şi al existenței umane din Siliştea-Gumeşti. Evenimentele familiale sau politice, tradițiile oamenilor, culesul recoltei, uniunea familială şi sătească erau toate protejate şi păzite de ,,salcâmul-minune".

Odată cu tăierea salcâmului, familia lui Ilie Moromete se destramă, iar satul îşi pierde din farmecul său.

Aşa se va întâmpla şi cu mesteacănul menționat: odată cu intrarea toamnei în drepturi, podoaba sa corolară va îmbrătrâni şi frunzele vor părăsi copacul-mumă, treptat-treptat, aşternându-se ca un covor, pe reavănul pământ. Mesteacănul va rămâne dezgolit de haina-i verde, aşteptând o nouă primăvară, care să-i poată reda frumusețea-i.

Asemenea mesteacănului, şi omul îşi va recâştiga pofta de viață, energia pierdută în anotimpurile reci, cheful de a cânta şi a petrece, odată cu revenirea primăverii. Însă bătrânețea nu va mai putea fi înlocuită de o nouă tinerete, chiar dacă primăvara va reveni pe tărâmurile noastre.

Spre deosebire de natură, care este într-o continuă schimbare şi revenire la tinerețe când primăvara îşi vine în simțire, reocupându-şi locul cuvenit, omul îşi continuă acelaşi curs al vieții, indiferent de succesiunea anotimpurilor: primăvară-vară-toamnă-iarnă.

Astfel, îmi vin în memorie, versurile lui Mihai Eminescu, din poezia ,,Revedere":

[,,Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea,]
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele".

(,,Revedere" în Convorbiri Literare, XIII, 7, 1 octombrie 1879)