Din punctul meu de vedere, florile relaxează ochiul, privirea, sufletul şi inteligenţa umană. Ele au acel „ceva” din puritatea şi candoarea îngerilor „căzuţi” pe pământ. Religios vorbind, se afirmă, în literatura de specialitate, faptul că florile sunt, de fapt, la origine, „îngeri”, care metamorfozaţi în chip de floare, veghează existenţa omului cât timp acesta trăieşte pe acest pământ. Este posibil ca, pornind de la această idee, omul să-şi decoreze locuinţa cu tot felul de specii de flori.
Însă atenţie! Unele flori pot fi şi dăunătoare omului!
Şi, de aici, au derivat, de-a lungul timpului, tot felul de polemici, pe care
doresc „să le trec cu vederea”. J
Poate că afirmaţiile religioase predomină, dat fiind
faptul că fiecare om are un înger păzitor al său.
Cert este faptul că iubesc florile! Simt în ele,
privindu-le, ceea ce nu pot descoperi la fiinţa umană, în general vorbind:
bunătate, frumuseţe, puritate, candoare, delicateţe, sensibilitate, iubire,
recompensă prin darul înfloririi. Chiar dacă sunt şi flori, pe care nu le-am
văzut vreodată înflorind propriu-zis, ci le-am admirat doar „buchetul” de frunze,
chiar şi aşa, le îndrăgesc pe toate.
În acest sens, versurile lui George Coşbuc din poezia Vara sunt elocvente pentru a evidenţia
frumosul verii şi al naturii, în forma sa pură:
„Cât de
frumoasă te-ai gătit,
Naturo,
tu! Ca o virgină!
Cu
umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea
să plâng de fericit,
Că simt
suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai
plăsmuit!”... (George Coşbuc, Vara)
Să vă zâmbească vara şi să vă bucuraţi de frumuseţea-i
incomensurabilă!
