joi, iunie 04, 2015

Copilul – zâmbetul şi bucuria expresivă de pe chipul părinţilor

Copii
Foto: Google Images
Dragii mei cititori, încep acest articol prin adresarea unei întrebări:
V-ar plăcea să mai fiţi copii?

Personal, mi-ar plăcea să mai fiu copil, să simt că nu am nicio grijă, că nimic şi nimeni nu exercită vreo presiune asupra mea, după replica foarte cunoscută a lui Ion Creangă: „Dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să cetească!”

Îmi place foarte mult să cred că fiecare copil vine pe lume cu destinul lui. Problema care se pune constă în faptul că nu putem afirma că un copil se naşte fie cu un destin bun, iar un altul vine pe lume cu un destin mai puţin bun.

Fiecare dintre noi ne naştem şi avem în faţa noastră un destin călăuzit de Dumnezeu, iar eu cred, din propria experienţă, că, de modul în care noi, oamenii, ne clădim destinul, de acest aspect depinde şi puterea noastră interioară de a „traversa” cursul vieţii.

Îmi amintesc cu drag următoarele versuri din poezia Lupta vieţii, de George Coşbuc:
„O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor”.

Prin aceste versuri, simt deja că am depăşit puţin latura copilăriei şi că am „păşit” subtil spre cea a adultului. Şi, totuşi, eu aş dori să scot în evidenţă puritatea copilului şi a vârstei copilăriei.

Vorba lui Ion Creangă:
„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată” (Amintiri din copilărie, de Ion Creangă).

Ce se poate „întâmpla” cu fiinţa noastră odată cu venirea unui copil în cadrul unei familii?
Nu este o întrebare retorică, ci, pur şi simplu, aceasta este o întrebare căreia îi putem oferi un răspuns. Se spune că un copil reprezintă binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă prin harul său asupra unei familii doritoare de a avea copii. Procesul în sine este natural, dar este şi unul complex.

De ce afirm aceste lucruri?! Este simplu: în momentul venirii pe lume a micuţului, apar schimbări în viaţa familiei respective, pentru că este normal ca lucrurile, activităţile din cadrul cuplului să se reorienteze în funcţie de necesităţile noului venit: micuţul copilaş.

Nu este uşor când apare primul nou-născut în familia ta, pentru că, în calitate de părinte, nu ai experienţa necesară lucrului cu ceea ce reprezintă şi înseamnă acest „nou” în viaţa ta. Dar, treptat-treptat, cu răbdare, prin autodocumentare, prin autodeterminare, prin autocontrol şi prin autodisciplină, „înveţi” şi deprinzi „meseria” de a fi părinte.  

Nu pot uita cu câtă bucurie, copilaşul meu în vârstă de un an şi 11 luni a primit de ziua copilului – 1 iunie 2015 – mai multe maşinuţe-jucării, pe care, băieţel fiind, le îndrăgeşte foarte mult! Bucuria sa interioară a devenit elocventă facial şi ne-a transmis-o şi nouă, în calitate de părinţi, într-un mod plăcut.

Vă mai aduceţi aminte ce spunea Ion Creangă în Amintiri din copilărie?
„Fie-vă dragi copiii, purtaţi-vă cu ei blând, învăţaţi-i ce e de folos, fiţi drepţi şi-ţi vedea că nu-s sălbatici. Schimbaţi-le des ocupaţia, jucaţi-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii şi tu copil. Nu vă vărsaţi veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat...” (Ion Creangă).

Din punctul meu de vedere, eu susţin faptul că Ion Creangă avea dreptate în citatul menţionat. Copiii reprezintă iubire. Din punct de vedere religios, Mântuitorul nostru are sufletul plin de iubire iar afirmaţia: „Lasaţi copiii să vină la mine”!!! este ca un laitmotiv foarte bine cunoscut de noi toţi, pământenii!
Astfel, este uman să iubim şi să fim iubiţi şi, la rândul nostru, să împărtăşim iubirea celor dragi! Pe lângă latura materială bine conturată actualmente, un copil are nevoie de iubire, de căldură sufletească, de necesitatea de a fi ghidat, îndrumat, pentru că, să recunoaştem, un copil, deşi va fi adult la un moment dat, va simţi nevoia sfatului părintesc în distincte situaţii. Iar viaţa este frumoasă, dar este plină de încercări şi de alegeri, pe care, dacă nu le facem corect, riscăm să pierdem lucruri la care ţinem enorm!

Părintele simbolizează călăuza copilului prin „tunelul” vieţii, dar adevăratul sprijin spiritual şi sufletesc este dat de credinţa copilului în Divinitate şi de puterea acestuia de a preţui viaţa, de a-i descifra mesajele şi de a primi Binecuvântarea Divină, încă de mic copil, prin Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie.

Gândesc şi afirm că este absolut necesar să iubim şi să respectăm copiii, să le   îndrumăm cu simţ de răspundere „cursul vieţii”, pentru că şi noi, adulţii, la rândul nostru, am fost ghidaţi de părinţii noştri.

Şi unde, oare, vom putea „evada” noi, adulţii, „loviţi şi marcaţi” de suprasolicitarea societăţii actuale, dacă nu în universul pur, curat, inocent al copiilor noştri şi de ce nu, al „copilului” existent în sufletul fiecărui adult? 

Să fiţi iubiţi (e), să iubiţi şi să dăruiţi iubire! Vă îmbrăţisez cu mare drag, cititorii mei iubiţi!

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu